Se pare ca m-a ajuns blestemul emoizilor pe care ii tot iau la misto. Azi de exemplu m-am trezit ca imi da add o pustoaica de 14 ani care dupa “introducerile de rigoare” (cati ani ai, de unde esti, ai hi5 si mai ales cine esti, asta in conditiile in care ea mi-a dat add mie) ma intreaba daca sunt emo. Eu, emo? Ma indoiesc ca e ceva in modul in care vorbesc pe mess care sa ii fi dat de banuit ca sunt sunt emo. M-am uitat repede la avatar, sa vad daca nu cumva e poza aia cu mine de care spunea Grazy ca e emo, asa… pentru orice eventualitate (by the way, poza aia nu e emo, dar asa ii place lui Grazy sa ma tachineze >.> )

In fine, copii emo sunt destui, In ritmul asta vor intrece chiar si cocalarii. Dar fetita asta nu a fost cine stie ce, nici chiar atunci cand m-a intrebat daca am emo in lista cu care sa poata face schimb de desene emo sau daca imi place Tokyo Hotel (bleah amp. Ceea ce a fost in schimb cu adevarat jenant s-a intamplat ieri.

Am fost prin Buzau, orasul meu natal, si am trecut impreuna cu mama si pe la Alexandru, un baietel de 5 anisori care imi este ca un fratior. Ajuns acolo, aflu de la mama mea ca mama lui Alexandru are niste bluze de vanzare si mi le-a aratat si mie si m-a intrabat daca imi plac. O bluza era mov, una gri si alta neagra. Desigur, am fost atras de bluza cea neagra. A fost insa stanjenitor cand mama mi-a spus, mai in gluma, mai in serios, ca nu se mira ca am ales-o pe cea neagra si m-a intrebat daca nu cumva fac parte din curentul emo de ma imbrac tot timpul in negru…

Ma abtin de la comentarii. Ma gandesc insa ca daca pana acum cei care se imbracau in negru erau priviti drept satanisti, acum vor fi priviti drept emo. Sincer, prefer prima varianta.