Povestea tata odată despre… două personaje care au lucrat în tinereţe cu bunicul meu. Un cuplu similar celebrilor Stan şi Bran din multe motive. Nea Milică şi nea Tudorică parcă se numeau… parcă… oricum nu contează numele lor. La fel ca Bran, nea Tudorică se pare că ar fi fost un om impunător, solid, masiv, imens. Sau mare, mai pe scurt. Dar şi glumeţ în acelaşi timp. De fapt, ambii erau glumeţi. Şi se apucă tata să ne povestească despre cum mai glumeau ei, între ei.

Nea Milică, mai slăbuţ şi mai micuţ, îl alinta de fiecare dată pe nea Tudorică şi îi spunea pe un ton mieros:

„Ce mai faci, măi puişor?”

La care nea Tudorică îi răspundea cu un glas fals răstit şi indignat:

„Păi cum, măi, chiar aşa… Nu ţi-e ruşine? Nu te uiţi la mine cât sunt? Atâta valorez eu pentru tine? Cât un puişor?”

„Mă scuzi, atunci îţi spun: Ce mai faci, măi boule?”

„Eee, îi răspundea nea Tudorică fericit, aşa mai merge!”

Şi după ce ne-a spus povestea aceasta, fiind la un loc cu mai multe persoane, tata nu a scăpat prilejul să mă înţepe, fiind de ceva vreme foarte supărat din cauza faptului că am slăbit îngrozitor şi arat ca naiba de ceva vreme, şi a început să le spună celorlalţi, ca o completare a poveştii:

„Aşa şi cu asta (eu ), a ajuns cât un puişor din ala de găină, mic, slab şi amărât. Cât un puişor…”

O spunea pe un ton semi-ironic şi cu o intenţie clară de a mă înţepa, aşa că l-am lasăt să termine să mă compare cu un pui, după care i-am replicat calm:

„Măcar nu sunt bou…”