Pissing people off as a hobby

Eu şi depresia mea ne urâm reciproc sau cel puţin aşa cred. Eu ştiu sigur că o urăsc, aş zice că e destul de evident, iar ea probabil că mă uraşte la rândul ei, altfel nu m-ar fi făcut să mă simt aşa. Cu toate acestea suntem prieteni destul de buni, doar ne ştim de ceva vreme. Şi deh, oricât de mult ai urî o persoană sau un lucru, în momentul în care interacţionaţi zilnic se naşte un fel de sentiment de camaraderie. Până la urmă şi depresia mea are de-a face cu aceleaşi rahaturi ca şi mine în fiecare zi. Plus că m-a şi învăţat multe lucruri, cum ar fi …hmm, mai bine ţin această parte secret. Nu am chef să mă acuze depresia mea că sunt foarte vorbăreţ.

Depresia mea şi cu mine împărţim aceaşi persoană. Pe mine. Doar că nu mereu.

Avem un orar similar dar nu identic. De multe ori adoarme odată cu mine şi se trezeşte odată cu mine. Atunci poate fi destul de neplăcut… Mă trezesc, o simt acolo, şi-îmi vine să‑i spun pe un ton acru: „Tot aici eşti?”

„Da, tot aici sunt, dragule”, probabil că mi-ar răspunde ea pe un ton sarcastic. E foarte saracastică depresia mea şi se cam ia şi la mine. De altfel, am observat că începem să ne copiem din gesturi şi expresii. Poate că e un semn că începem să devenim una şi aceaşi persoană dar nu am de unde ştii.

Depresia mea e foarte urâtă. Urâtă cu crăci aş putea spune, folosind un limbaj mai colorat. Mă enervează teribil să o văd în oglindă zilnic, urâţindu-mi trăsăturile. Mă duc dimineaţa să mă spăl pe ochi şi ea e acolo, în amărăciunea din „zâmbetul” sau mai bine zis grimasa mea, în tristeţea din ochii mei, în trăsăturile palide şi obosite. Mda…

„Tot aici eşti?”

„Tot aici sunt, dragul meu”

„Credeam că poate ai plecat…”

“Nu, dragule! Eu nu te voi părăsi niciodată”

Mai rău e că mă urmăreşte până şi în poze. E cam obsedată de mine tipa. Oricum, nu mai fac poze. Mi-e de-ajuns că o văd de fiecare dată în oglindă, nu am chef să o mai şi imortalizez. Nu ştiu… cum ar fi ca la bătrâneţe să stau alături de depresia mea, bătrâni amândoi, şi să privim nostalgici pozele. „Erai aşa frumoasă în tinereţe, draga mea…”. Mai degrabă aş fi un moş morocănos care şi-ar urmări depresia invizibilă încercând să o vâneze cu bastonul „Unde te-ai dus, hir’ai tu să hii… Nu vrei să pleci, ai?”

Oh shit… cred ca tocmai mi-am văzut viitorul.

Eh… eu şi depresia mea. Ce figuri suntem amândoi. Poate că facem totuşi un cuplu drăguţ, nu-i aşa, dragă?