Ana are mere. Nu ştim exact câte mere, ce soi, dacă sunt viermănoase sau nu, dar ştim sigur că le are. Nu ştim nici ce va face cu ele, dacă le va mânca, îşi va deschide o tarabă cu mere sau dacă le va folosi pe post de ţinte asemenea lui Wilhelm Tell. Ştim doar că le are.

Mă gândesc acum că poate faimosul Wilhelm Tell de care am pomenit mai devreme a avut şi el o Ana, o Ana care avea mere şi atât. S-a uitat probabil într-o bună zi la ea şi a spus:

„Ana dragă, nu fii tristă fiindcă e păcat…”

Ah, ba nu, mă scuzaţi, am greşit replica! De fapt, i-a spus aşa:

„Măi Ana, tu ai mere iar eu am o idee. Hai să ne asociem şi să punem de-o brânză (la figurat vorbind, desigur)”

Ana, sponsorul înstărit şi avut, i-a furnizat lui Wilhelm Tell un măr iar ce a făcut el cu mărul se ştie, e deja legendă. El, omul cu ideea, a intrat în istorie ca eroul naţional al Elveţiei. Ana, cea care avea mere, s-a ales doar cu un măr în minus.

Ana are mere şi poate să şi le bage în gură (să le mănânce). Dacă nu are idei, degeaba.

Între timp, Petrică are pere. Se gândeşte să pună de-o salată de fructe aşa că îi dă una peste bot Anei şi o lasă fără mere. Acum Ana are o laie iar Petrică toxiinfecţie alimentară (nu spălase merele în prealabil).

Dacă o să aveţi vreodată mere, aveţi grijă ce o să faceţi cu ele. Investiţi-le într-o plăcintă sau livadă mai bine.