Header image

Becul

Posted by cedik in aberand cu gratie...

Şi era noapte afară. Se făcea că acel cer întunecat nu era luminat de nici un fel de lună, fie ea plină sau doar un semicerc gălbejit şi amărât. Şi se mai făcea că singurul lucru care lumina strada era un bec chior, ce pâlpâia de parca era pe cale să îşi dea duhul în orice secundă. Şi se mai făcea şi că am început fraza cu „şi”, dar cui îi pasă?

Iar în această noapte fără lună, neagră, atât de neagră încât dacă ai fi ieşit afără ar fi orbecăit cu siguranţă minute bune până când ai fi reuşit să desluseşti ceva, atât de neagră încât ar fi făcut orice altă nuanţă de negru să pară gri, atât de neagră încât metaforicele comparaţii de mai devreme chiar nu sunt exagerate, ei bine, în această noapte fară lună, pâlpâia doar becul pomenit în prima frază.

Într-un mod de-a dreptul straniu, nici măcar o singură fereastră din acel întreg oraş imens, nu era luminată. Dar nici una. Nici măcar o searbădă rază de lumină nu se strecura din spatele unor jaluzele trase, nici măcar un fumător înrăit nu îşi scutura scrumul de pe marginea ferestrei, nici măcar… nici măcar nimic. Desigur, în afară de bec. Fără el nu am fi avut nici o poveste.

Fiind un simplu bec, dumnealui nu îşi punea nici o întrebare. Nu prea îi păsa că era destul de dubios ca într-un oraş să nu existe nici o altă sursă de lumină, indiferent cât de târzie ar fi fost ora. Nup. Pe dumnealui îl durea fix în filament şi nici acolo. Ca orice bec conştiincios, ca orice obiect conştiincios de altfel, îşi făcea datoria fără să pună întrebări şi fără să judece. Domnul bec era un cap luminat numai la propriu.

Adevărul este că nu era vina lui pâna la urmă. Cu ce să gândească? Cu bucăţi de tungsten şi carcasă de sticlă? Oricine ar fi putut vedea că în capul becului, sau în ceea ce putea fi considerat cap mai bine zis, era doar aer. Oarecum. Era şi o chestie incandescenta dar nu se pune. Iar aerul ăla era de fapt un fapt un gaz dar chiar nu contează. Mă lungesc mult şi inutil, dezbatarea asta nu îşi are rostul. Doar era un bec, pentru numele lui Dumnezeu. Lumina şi gata.

Cocoţată în vârful unui stâlp de metal, acea chestie căreia i ne adresăm politicos cu „domnul bec”, îşi vedea de treaba ei, fără să îi pese de ceea ce spun, scriu, gândesc cei ca mine. Pâlpâii de două ori scurt, odată lung, înca o dată scurt, dupa care cedă într-un final. După o lungă perioadă de slujbă în slujba statului, îşi dădu obsteşcul sfârşit. Ca un ultim soldat căzut la datorie, se prăbuşi metaforic, lăsând întunericul să cuprindă oraşul.

Dar se făcu dimineaţă.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 You can leave a response, or trackback.

4 Responses

Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>