Mi-am amintit azi, în mod cu totul şi cu totul întâmplator, de o poveste mai simpatică, de prin liceu, poveste care ar putea fi lejer asemuită unui banc. Doar că asta chiar s-a întâmplat şi nu e cu Bulă, ci cu Şobolanul.

Era în timpul orei de română. Diriginta, o femeie demnă de tot respectul atât ca om, cât şi ca profesoară de limba şi literatura română, avea de obicei moduri mai inedite de a ne asculta. Nu treceam mereu prin rutina clasică, în care profesorul te întreabă ce ai pregatit pentru azi, iar tu repeţi ca papagalul lecţia. Nu, dumneai vroia să vadă dacă ştim să gândim, să ne descurcăm în diverse situaţii. Şi într-una din zile, a vrut să ne demonstreze ceva, dar să şi verifice un lucru în acelaşi timp. Ceea ce o interesa era să vadă cum am ştii să vorbim între noi, cum ne-am descurca dacă ar trebui să dăm din gură pe o perioadă de timp nedeterminată şi aşa mai departe. Prin urmare, i-a scos la tablă pe Sebi şi pe Cătălin, zis şi Şobo sau Şobolanu’ (un tip foarte glumeţ din fire) şi a creat următorul scenariu: ei doi urmau să fie doi prieteni vechi, care nu se mai văzuseră de ceva vreme, şi care se întâlnesc întâmplător la gară, unde amândoi aşteptau trenul. Aşa că cei doi trebuiau să vorbească până când le spunea diriga că a sosit trenul şi se putea întoarce la locurile lor, nefiind stabilită dinainte o limită de timp, ceea ce făcea lucrurile ceva mai dificile.

La început, a fost uşor. Fusese un meci la naţionalei cu o seară înainte şi au putut discuta puţin despre asta, dupa tradiţionalele „ce mai faci, nu te-am mai văzut de multă vreme” şi alte replici clasice. Totuşi, meciul ăla, ca toate meciurile, fusese deja disecat, analizat şi răs-analizat în pauzele de dinainte de toţi microbiştii clasei. Plus că erau şi în faţa clasei, cu diriga de faţă.. nu puteau vorbi liber. Drept urmare, după câteva minute începuse să se lase liniştea şi cei doi nu mai ştiau ce să îşi spună. După câteva secunde de tăcere, Şobolanu’ se duce la Sebi, dă noroc cu el şi îi spune că i-a făcut plăcere să mai vorbească, dar că acum trebuie să plece şi se îndreaptă frumuşel spre uşă. Diriginta însă, ne ne ne.

-„Cătăline, unde crezi că pleci? Am zis eu că ţi-a venit trenul?”

La care Şobolanu’, cu mâna pe clanţa de la uşă, îi răspunde cu dezinvoltură:

-„Lăsaţi, doamna dirigintă, că eu mă duc cu maxi-taxi”