… iar lupul privea luna. Şi era senin cerul nopţii, şi nici un nor nu o acoperea şi din locul unde se afla el nici măcar o creangă răzleaţă de copac nu îi acoperea ei, lunii, splendoarea. Iar el, lupul, o privea fără să ştie de ce. Ar fi trebuit să vâneze ceva, să doarmă, să alerge sau să facă orice altceva. Îl aştepta haita, îl aştepta pădurea, îl aştepta viaţa de lup dar el stătea nemişcat, cuprins de vraja lunii.

Era ceva în forma ei rotundă de lună plină, în lumina ei gălbuie ce scălda pajiştea, era ceva ce alături de aerul rece al nopţii îl hipnotiza. Poate că acea stare de tranşă nu însemna chiar atât de mult pentru un simplu lup. Nu era o creatură ce gândea prea mult sau prea profund. În afară de instinctul animalic ce îi spunea să vâneze când îi era foame, să caute un pârâu când îi era sete sau cum să reacţioneze în preajma semenilor săi sau a altor animale, nu se întâmplau prea multe înăuntrul creierului său de lup. Şi totuşi, acea stare de tranşă îl plasa cu o treaptă mai sus pe scara evolutivă pentru că în acea seară lupul a făcut ceva mai presus de condiţia sa de animal.

Nu privea luna dintr-un motiv anume. Nu reprezenta nici un pericol, nu părea ceva comestibil, simţea chiar că e undeva departe de el, atât de departe încat n-ar putea niciodată să o atingă, nu însemna nimic specific pentru el. Era doar frumoasă sau se apropia de conceptul de „frumos” pe care îl deţinea un simplu lup. Iar acel simplu lup, în acea simplă noapte, admira pur şi simplu frumosul, ca un simplu iubitor de artă. Până când i s-a făcut foame.

A salutat urlând luna după care a plecat să caute un iepuraş.