Header image

Mai nimic

Posted by cedik in aberand cu gratie...

Stătea acolo şi nu făcea nimic. Nici măcar nu umbrea pământul din cauza poziţiei sale. Reuşise, într-un mod poate accidental, poate intenţionat, să nu aleagă poziţia care îi permitea cel mai mult posibil să nu facă nimic. Nu deranja pe nimeni în primul rând, fapt ce era benefic pentru că odată deranjând pe cineva, nu numai că ar fi făcut ceva, dar şi reacţia celui deranjat ar fi putut determina o oarecare activitate din partea altcuiva. Plus că îi era lene să deranjeze pe cineva. În al doilea rând, mâncase şi băuse recent, îşi făcuse nevoile iar acum nu avea trebuinţă de nimic decât poate de aer, însă acela era mult şi la dispoziţia oricui. Ca să nu mai spun că modul său insesizabil de a respira îi conferea o aliură statuiască de nefăcător de nimic. Ceea ce şi era de altfel.

Să nu facă nimic era visul său de o viaţă, ceea ce îşi dorea cu ardoare încă de când se născuse, vorbind la modul figurat, sau încă de când putuse să gândească pentru sine şi să realizeze ce îşi doreşte cu adevărat, vorbind acum într-un mod mult mai realist si verosimil. Poate părea stupid pentru unii dar dacă e să ne gândim mai bine, singurul dezavantaj al nefacerii de nimic ar fi că nu poţi fi fericit. Fiind fericit, ai face ceva, ceva destul de ne-nimic. Pe de altă parte, acelaşi principiu i-ar fi permis să nu fie trist, supărat, deprimat şi restul sentimentelor negative existente.

Ajunsese la o anumită vârstă şi stare de pseudo-perfecţiune personală înainte de a se apuca să nu facă nimic, doar urma să îşi petreacă timpul aşa, capturat şi închistat în nefăcutul de nimic ca o insectă în chilimbar sau personajul lui Di Caprio în gheaţa de sub Titanic. E drept, o persoană care aspiră la un asemenea lucru nu dă prea multe parale pe părerea altora dar pe de altă parte, o urmă de vanitate există în fiecare. Dacă tot urma să nu facă nimic, măcar să o facă în formă maximă. Oarecum…

La început a fost destul de bine. După cum am zis, era mâncat, băut, chiar şi odihnit, deşi acest lucru era poate cel mai puţin necesar, totul era bine. Îşi alesese un loc liniştit, abandonat şi departe de lumina soarelui, departe de ochi curioşi şi posibil pertubatori. Se aşezase într-o poziţie relativ comodă, nici chiar aşezat, nici chiar în picioare şi cumva rezemat şi s-a apucat să stea şi să nu facă nimic. La început, chiar n-a facut tot ceea ce era omeneşte posibil să nu facă. A respirat aşa, mai rar… când inhala, cand expira… încet şi cu grijă, astfel încât pieptul să nu i se mişte prea tare şi să pară că face ceva. Nici măcar n-a gandit. Nu prea mult cel puţin. Oricum, asta nu a fost cine ştie ce problemă pentru că oricum nu gândea prea mult. Nu neapărat din cauza că era prost, din contră, îl ducea capul, dar pur şi simplu aşa era el, mai ne-gânditor din fire. Ceea ce era destul de firesc dacă ne gândim că nu dorea să facă nimic.

Bineînţeles că nu a durat mult acest lucru. A realizat repede câte lucruri făcea de fapt. Lăsam la o parte respiratul. Şi statul. Şi alte activităţi similare, precum existatul.

Bine, mint.

N-a realizat nimic. I s-a făcut lene să stea degeaba, plus că se şi cam plictisese. A plecat şi gata. L-au găsit luni mort în casă, se înecase cu o bucată de măr, la fel ca Albă ca Zapăda. Din lipsa unui pitic, cu atât mai puţin a şapte, şi a unui prinţ fermecător, a rămas mort. Plus că oricum mărul nu era otrăvit (oarecum).

Cel mai sadic e că l-au înmormântat aproape de un şantier. De fiecare dată când trece o betonieră (din oră în oră) îi dârdâie scheletul în mormânt şi face ceva şi dincolo de moarte.

Trist….

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 You can leave a response, or trackback.

8 Responses



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>