Header image

Sfântul Neculai al Verzei

Posted by cedik in aberand cu gratie...

De ceva vreme încoace Neculai tot auzea zgomote ciudate din podul casei. La început nu şi-a făcut cine ştie ce griji. Casa era veche, scândurile putrezite şi podul prăfuit fusese bântuit de şoareci şi şobolani de când se ştia el. Cine ştie, poate că îşi făcea veacul pe acolo vreo pisică şi mai dărma chestii. Oricum, nu era bai. Până într-o noapte în care s-a trezit cu un urlet spărgându-i timpanele, urlet ce venea desigur din pod. Un „bleargh” din ăla grohăit.

„Mă, ce mama mă’sii”, gândi Neculai. Om mai dintr-o bucată, nu era nici slab de înger, nici fricos, nici cu credinţă în strigoi, vampiri, pricolici sau alte trăznăi. Credea doar în Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfântul Duh şi alte creaturi bisericeşti şi se îndoia că i-ar putea bântui aşa ceva podul.

Se dădu jos din pat după ce scoase lanterna de sub pernă. Îşi lua papucii în picioare mai mult pe simţite, pentru că era prea ocupat să îi dea palme lanternei, acel mic impus iniţial de care avea nevoie să se aprindă.

„BLEARGH, BLEARGH”, se auzea din pod dar Neculai tot netulburat continua să rămână.

„Ho, arză-te-ar focu’ să te arză, stai că vin eu acuş la tine!”, urlă şi Neculai, după care puse mâna pe un vătrai, pentru orice eventualitate. Ajunse şi la intrarea în pod după câteva zeci de secunde. În timp ce îndrepta lanterna spre tavan, să vadă să fixeze scara, văzu că din tavan se scurgea pe alocuri un lichid verzui şi dubios. Neculai, om născut şi crescut la ţară, fără televizor prin cablu, doar cu o antenă ce prindea TVR 1 şi un tranzistor de pe vremea comuniştilor, la care asculta Radio România Actualităţi, nu ştia el de ectoplasmă şi alte manifestări paranormale ale entităţilor din sfera lumii de dincolo. Nah, nu-l ducea capul la aşa ceva aşa că se gândi că s-o fi spart butoiul cu varză pe care îl ţinea acolo. „’tu-i mama mă’sii”, blestemă el la gândul că trebuia să înlocuiască bunătate de birou, dar gândurile sale pline de blestemături spurcate fură repede întrerupte de un alt şir de bleargh-uri.

„Care eşti mă acolo?”, urlă el în timp ce împingea cu vătraiul clapa podului şi îşi scotea capul prin deschizătura creată.

„Care eşti mă?”, urlă el iar odată urcat în pod, ţinând vătraiul ameninţător în aer şi căutând făptaşul cu lanterna prin beznă.

„Bleargh!” se auzi de lângă butoiul cu varză. Întoarse repede lanterna în acea direcţie şi văzu un înger care bora. Era un înger în toată regulă, cu zulufi blonzi, togă albă (sau mă rog, fusese albă iniţial, acum era plină de vomă verzuie), avea şi aripi, tot albe, şi un halo nu foarte luminos deasupra capului. Numai că eram cam beat. Neculai fusese de destule ori la cârciumă încât să poată recunoaşte lejer un om beat. Sau înger.

Cum era om cu frică de Dumnezeu, Neculai se abţinu să ia îngerul la omor cu vătraiul. De fapt, se simţea chiar plin de evlavie şi pioşenie, doar avea un înger, trimis al Domnului, în faţa sa. E drept, unul cam beat, care îi umpluse podul de vomă sfinţită, dar înger.

„Neculai, fiu iubit al Domnului”, îi spuse acesta printre sughiţuri, „binecuvântată fie casa ta şi această varză murată cu care ne dregem noi îngerii după beţie, şi sfinţit fie numele tău”, după care se apucă să îndruge fără noimă câteva pasaje din Biblie, despre Matusalem şi unu’, Nae, care e posibil să fi fost de fapt Noe. În tot acest timp, Neculai îşi făcea semnul crucii şi recita Crezul.

După ce îngerul şi-a mai revenit din beţie şi mahmureală, a aflat de la acesta că fiind un om cât de cât cucernic, cu teamă de Dumnezeu, care mergea duminica la biserică şi se închina noaptea, ţinea post şi înjura cu cumpătarea, era îndeajuns de sfânt încât să aibă onoarea ca varza sa murată să fie folosită de îngerii beţi, ca să îşi mai revină din mahmureală. Că deh, mai era ziua de naştere a Domnului, mai îşi sărbătorea câte un sfânt onomastica şi, ce să le faci, e şi îngerii oameni, mai bea şi ei din când în când.

După această păţanie, Neculai şi-a dedicat restul vieţii verzei murate. Avea tot timpul măcar 2-3 butoaie de varză în pod, împodobite frumos cu cruciuliţe şi icoane iar drept răsplată, Dumnezeu îi binecuvântă viaţa cu fericire şi noroace. A murit la înaintata vârstă de 89 de ani, după ce a căzut cu capul într-unul din butoaiele scoase la spălat. L-au înmormântat ca la carte iar când l-au dezhumat, preotul satului a constatat că trupul lui Neculai nu numai că nu putrezise dar încă mirosea a varză murată. A primit atunci un bine meritat hram de sfânt, care i-a adus multă bucurie lui Neculai, sfântul Neculai acum, care tocmai pregătea nişte varză murată pentru Sfântul Duh în Rai la aflarea veştii.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 You can leave a response, or trackback.

3 Responses



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>