Pe iarbă florile dansa iar sus pe cer norii plutea

Norii plutea, norii plutea

şi luna o acoperea

dar nimănui nu îi păsa..

Tot ce conta, tot ce conta, era că florile dansa,

Cu graţie petale-şi scutura şi toată iarba parfuma.

Şi-aşa frumos ele dansa

că nimănui nu îi păsa

că Luna nu mai lumina

căci norii o acoperea.

Luna plângea, Luna plângea,

băgată’n seamă nu era,

iar norii o acoperea

şi nici măcar nu mai vedea

cât de frumos jos se dansa.

Şi ea plângea, şi ea plângea,

când brusc Soarele îi zicea:

„Măi, Lună, măi, ia mai tăcea,

măi, Lună, măi, nu mai plângea,

măi, Lună, măi, căci eşti cam beat

căci florile nu a dansat,

căci totul ţi-ai imaginat.”

Deci a băut şi-a fost un vis, cam asta Soarele i-a zis.

Dar tot plângea, Luna plângea,

şi către Soare ea zicea:

„Băi, Soare, deci m-ai enervat,

deci vezi că’s fată, nu băiat,

deci florile chiar a dansat

şi n-am băut şi nu voi bea deci ia mai du-te’n raza mea”

Şi se certa, şi se certa,

se înjura şi se scuipa,

îşi tot băga, îşi tot scotea

dar jos la nimeni nu-i păsa

căci norii îi acoperea.

Aşa că toţi la flori privea,

şi florile dansa, dansa,

şi din buric ele dădea şi şoldurile scutura,

şi parfuma, şi parfuma…

Gândacii toţi aplauda,

aplauda şi fluiera,

iar Luna tot nu le vedea căci se certa, căci se certa.