Header image

Desenica – partea 1

Posted by cedik in Desenica

A fost odată ca niciodată o femeie singură şi fără copii. Nu avea fraţi sau surori, părinţii îi muriseră de multă vreme, sufletele să le fie iertate, iar vecinii… unul mai nesuferit ca altul. Avea o slujbă mizeră, de croitoreasă prost-plătită şi locuia într-o garsonieră mizeră. Înconjurată de o lume mizeră şi o atmosferă mizeră, trăia de pe o zi pe alta fără a-şi da seama pentru ce trăieşte.

Într-o seară mai frumoasă ca de obicei, cu o lună plină ce lumina semeaţă un cer senin, împrăştiind optimism prin ferestrele tuturor dornici să tragă cu ochiul şi la ce se întâmplă afară şi nu doar la televizor, Mariela, căci aşa o chema pe eroina noastră, şi-a întrerupt rutina zilnică pentru a face ceva ce nu mai făcuse din tinereţe. Puse mână pe un creion, găsi o coală de hârtie nepătată şi desenă. Desenă o fetiţă. Cu ochi mari, rotunzi şi negri, cu par creţ şi pistrui pe obraz, năsuc cârn,  rochiţă roşie, guler alb şi pantofiori de lac. Era o fetiţă aşa cum şi-ar fi dorit ea, un mic miracol al ei care ar fi ajutat-o să îşi ducă altfel zilele şi i-ar fi pus zâmbetul pe buze. După care a lăsat desenul pe masă, sub razele lunii, şi a adormit cu o grimasă mai puţin tristă şi amară pe faţă.

desenica

-„Mamă, mamă”, o trezi o voce de fetiţă dimineaţă.

Mariela nu ştia ce să creadă.  Poate se auzea ceva de la vecini. Dar vecinii ei nu aveau copii, erau fie bătrâni uitaţi de rude, fie oameni singuri, asemeni ei.

-„Mamă, mamă”, se auzi iar.

De data asta Mariela se ridică în coate, încercând să îşi dea seama de unde vine vocea. Era clar din cameră, asta doar dacă urechile nu îi jucau feste. Dar în cameră nu se vedea nimeni. “Oare îmi pierd minţile?” gândi femeia. Nu că nu s-ar fi aşteptat la asta, la ce viaţă ducea dar… de ce tocmai acum?

-„Mamă, mamă, de ce nu îmi răspunzi?”, răsuna iar glăsciorul de fetiţă. „Sunt aici, jos, priveşte.”

Şi-i coborî privirea şi zări foaia de hârtie. Şi mai văzu cum fetiţa desenată cu o noapte în urmă îi vorbea, iar buzele-i jucau pe coală ca un desen animat. Şi se mişca, şi îi vorbea şi era vie. Ca în orice basm, fie el şi unul modern, femeia nu şi-a pus foarte multe întrebări şi a acceptat miracolul. Sau şi-a pus, dar a ajuns la acelaşi rezultat, chiar nu contează asta. Ceea ce contează e că nu mai era singură, avea pe cineva la care să ţină şi care să ţină la ea. I-a pus numele de Desenica şi a început să o crească, să o educe, să îi spună poveşti şi să îi fie mamă. La rândul ei, Desenica îi asculta poveţele, îi sorbea cu nesaţ poveştile cu prinţi şi prinţese, pitici şi cenuşărese şi îi era fiică. Iar cel mai mult şi cel mai mult îi placea povestea Degeţicăi, cu care simţea că are ceva în comun. Şi, în secret, Desenica visa la propria ei aventură. Nu avea de unde să ştie cât de repede i se va îndeplini dorinţa.

-va urma-

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 You can leave a response, or trackback.

4 Responses



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>