Header image

Desenica – partea 3

Posted by cedik in Desenica

A zburat aşa jumătate din oraş, purtată de palele vântului, până când blocul din care plecase nu se mai vedea nici măcar ca un punct mărunt în depărtare. Din ce în ce mai speriată, şi pe deasupra şi bruscată şi sucită de vântul care îşi tot schimba haotic direcţia, a început să plângă şi să suspine.

desenica-si-vantul

-„Plângi…?”, se auzi din senin o voce şuierătoare.

Desenica privi în jurul ei, fără să vadă pe nimeni. Plutea sus de tot, deasupra clădirilor de beton şi acolo unde glasul omului nu putea ajunge, oricât de tare ar fi strigat.

-„Cine e acolo?”, întrebă ea.

-„Uimitor… deci tu plângeai, şi cred că tot tu ai strigat înainte. Uimitor”, repetă vocea de dinainte, „absolut uimitor. Credeam că poate e vreun copil care striga de la balcon. Când colo, era foicica asta colorată. Ca să vezi…”

Desenica începu iar să se uite în toate direcţiile, doar-doar de-o vedea pe acea persoană misterioasă care i se adresa. Dar nimic.

-„Degeaba mă cauţi cu privirea”, îi spuse vocea. „Nu mă poţi vedea.”

-„De ce? Cine eşti?”

-„Eu? Eu sunt vântul”, primi ea răspunsul căutat.

Şi-aşa se cunoscură şi împrieteniră cei doi. Desenica îi povesti cum a fost creată de Mariela şi cât de mult ţinea la mama ei, care îi spunea basme şi o învăţa tot ce trebuie să ştie o fetiţă, iar vântul chicoti prin câteva rafale jucăuşe de vânt. Îi povesti cum o persoană rea o aruncase pe fereastră, iar vântul şuieră ameninţător, gândindu-se cum ar spulbera-o el în toate cele patru zări pe acea fiinţă oribilă, după care începu să adie blând, cu pale de aer călduţ, legănând-o pe sărmana fetiţă despărţită de mama ei. Începuse să-i fie drag de ea, căci era mică şi nevinovată şi avusese atâta ghinion încât nu avea cum să nu ţi se facă milă de ea şi să doreşti să o protejezi. Desigur, doar dacă nu erai cumva Veta. Scârboasă creatură…

Au început apoi să caute blocul Desenicăi, dar fără succes. Cum ea nu mai ieşise până atunci din casă, habar nu avea unde stătea. Aşa că au vorbit preţ de câteva ore, unul ca să uite prin ce trece, iar altul pentru a-l ajuta pe celălalt să uite. Şi ar mai fi stat ei de vorbă, fiecare găsind în celălalt o companie foarte plăcută, dar nori negri de ploaie se adunaseră pe cer. Vântul, vechi de când lumea şi cu o înţelepciune pe măsura vârstei, ştia că stropi de ploaie plus o coală de hârtie dă cu virgulă… E drept, Desenica era o foaie de hârtie fermecată, dar nu îşi putea asuma acest risc. Aşa că i-a explicat că nu mai poate sta cu el, dar că o va lăsa în grija unei bune prietene. După care o legănă uşor până undeva în spatele unui bloc, o aşeză lângă un tomberon, cu mare grijă să nu o murdărească, şi plecă grăbit, nu înainte de o asigura că o lasă pe mâini bune şi că prietena lui va sosi în orice clipă, căci îi trimisese deja mesaj printr-un văr de-al său.

În timp ce aştepta, s-a auzit un zgomot în spatele cutiei de gunoi şi o umbră întunecată s-a repezit iute spre ea.

-va urma-

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 You can leave a response, or trackback.

4 Responses



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>