Header image

Un vis

Posted by cedik in Stuff-uri personale

Nu ştiu dacă visul meu a avut sau nu un înţeles aparte, dacă mi-a scos cumva la suprafaţă temeri adânc ascunse, dacă a fost doar o viziune de coşmar sau o pseudoprofeţie menită să îmi atragă atenţia asupra unui sens al vieţii altfel indetectabil, dar cert e că m-a tulburat profund. A conţinut o imagine ce va continua probabil să mă bântuie multă vreme, până când fie va fi dată uitării, fie o alta îi va lua locul în vârful lanţului trofic al coşmarurilor mele. Spre deosebire de alte vise ce mi-au înspăimântat nopţile, nimic nu mi s-a întâmplat mie sau cuiva drag. Nici un fel de pericol nu ne-a dat târcoale şi, până într-un anumit punct, nici măcar nu s-a insinuat aşa ceva. Nu.

Totul poate fi descris în doar două cuvinte, inofensive, ce nu ar putea răni decât poate câţiva neuroni. „Ce cuvinte?” pesemne că vă veţi întreba acum roşi de curiozitate. Sunt doar două cuvinte extrem de banale în societatea actuală şi anume „interviu televizat”. Nimic înfiorător până aici, nu? Pun pariu că nu v-aţi fi aşteptat la un asemenea răspuns. Nu e nici măcar ciudat. E drept, putem specula pe tema bizarelor creaturi ce se perindă televizat prin faţa ochilor noştri, cum ar fi vedetele „porno”, politicieni incompetenţi sau dătători habarnişti cu părerea, creaturi al căror loc e în cel mult un circ sau poate, poate pagina de diversităţi a unui tabloid de mâna a doua. Dar nu, visul meu nu are legătura cu aşa ceva şi nu e nici o satiră, aşa cum aţi putea crede citind aceste rânduri. Visul meu chiar e unul terifiant.

Nu mai ţin minte cu ce îndeletnicire mă ocupam pe tărâmul lui Morfeu când atenţia mi-a fost atrasă de televizor. M-am trezit captat de ecran, de prim-planul asupra invitatului din emisiunea ce se difuza atunci. Nici în o mie de ani nu aş fi crezut că imaginile ce-mi treceau prin faţa ochilor sunt reale şi nu scoase dintr-un film de groază.

Teoretic era un dar diferenţa dintre el şi semenii săi era precum cea dintre o hienă sfârtecătoare de hoituri şi un pudel şamponat. „Omul” acela nu avea cap. Ochii, nasul şi gura îi erau plasate pe bust. Un bust gălbui presărat cu smocuri de păr slinos şi negru şi petice solzoase de piele. Vorbea, gândea şi vorbea, buzele i se mişcau din dreptul abdomenului iar eu îl priveam fascinat şi oripilat în egală măsură.

Nu avea un corp diform şi asimetric ci, din contră, aliura sa atletică îl făcea oarecum mai uşor de privit. Oarecum. De îndată ce privirea îţi aluneca de pe bust, descopereai un ten morbid de palid, pe care erau împrăştiate mai multe guri. Iar gurile erau înconjurate de fâşii de carne descoperită, ce lăsau contracţiile muşchilor la vedere.

Dinţii… erau mai mult colţi. Mici, dar ascuţiţi, pătaţi de sânge şi din care se scurgeau bale în timp ce limba juca încet în spatele lor, cu mişcări hipnotice, de şarpe ce-şi pândeşte prada , aşteptând cel mai prielnic moment pentru a-şi înfige colţii veninoşi în ea. Şi erau multe astfel de guri, distribuite simetric pe tot corpul. Erau guri în interiorul coapselor, pe genunchi, pe coaste, pe braţe… Am observat tot atunci că palmele lui ascundeau alte două guri şi am ştiut, am ştiut imediat că se hrănea cu bucăţi de carne crudă şi că fiecare din acele guri simţise măcar o dată gustul sângelui.

De m-aş fi aflat în faţa lui, instinctul de autoconservare ar fi urlat la mine fie să fug, fie să îl ciopârţesc în bucăţi atât de mici încât acea abominaţie să nu aibă nici o şansă de supravieţuire. Şi totuşi, omul-om din studio, interlocutorul monstrului, nu făcea nimic de genul ăsta. Iar omul-neom, omul monstru, vorbea . Îşi povestea viaţa, cum a crescut singur, cum a stat ascuns, cum a reuşit să rămână în viaţă atâta vreme. Vorbele sale curgeau molcom şi timid, privirea îi era aţintită spre podea şi din ţinuta sa era clar că încerca să se ferească de indiscreţia camerelor şi de ochii curioşi ai celor din studio.

Descoperirea lui era considerată una epocală, era în centrul atenţie, un eveniment istoric la care eu eram martor indirect, dar în timp real. Mesajele curgeau lanţ. SMS-uri peste SMS-uri, tone de telefoane de la telespectatori, mii de comentarii pe internet, aproape toată lumea încerca să îşi arate compasiunea şi să îl reconforteze. Cât de curajos era, săracul de el, cât de urât că unii îl priveau cu teamă din cauza înfăţişării sale şi ce suflet frumos are. Mie-mi fierbea sângele, clocoteam de nervi, furie şi indignare şi aş fi vrut să urlu la toţi, să le spun cât de falşi sunt, cât de lingători în fund şi că nici măcar nu şi-ar fi putut stăpâni repulsia măcar pentru o clipă, pentru a-l privi o secundă în ochi dacă ar fi fost în faţa lor.

Îmi era teamă de el. Mă înspăimânta cum nimic nu o mai făcuse până atunci şi nu puteam înţelege cum acel… lucru putea fi considerat om. Arăta mult prea demonic şi înfiorător iar simpla sa privelişte , chiar aşa speriat şi timid cum părea, era de ajuns pentru a-mi face sângele să-mi îngheţe în vene. Nu puteam concepe existenţa unei mutaţii genetice care să facă naşterea lui posibilă. În acelaşi timp, alături de teamă, eram străbătut şi de sentimente empatice de compasiune. Mintea mea nu putea nici măcar să înţeleagă cât de oribil ar fi să fii atât de diferit de presupuşii tăi semeni, atât de monstruos. Tot ce putea să facă era să intuiască nivelul incredibil de disperare şi depresie fără limite ce m-ar fi cuprins de-aş fi fost în locul lui.

O veritabilă luptă se ducea înauntrul meu pentru că oricât de înţelegător aş fi fost, empatia şi compasiunea nu puteau rivaliza cu instinctul primar de teamă, atât de puternic înrădăcinat în fiecare celulă a corpului meu, ce urla „pericol” într-un mod atât de convingător. Am închis până la urmă şi am descărcat de undeva cele trei ore ale interviului. Nu am apucat să aflu de unde a apărut misteriosul „om” şi nici care urma să îi fie soarta.

Mi-ar fi plăcut să mă trezesc după ce subconştientul meu, cel care dăduse naştere monstrului, mi-ar fi dat şi un răspuns, şi aş fi ştiut dacă era într-adevăr un om cumplit lovit de umorul negru al naturii sau dacă temerile mele erau fondate şi era un demon. Sunt tare curios dacă totul a fost doar o pledoarie onirică asupra înţelegerii şi a capacităţii de a privi dincolo de înfăţişarea unei persoane sau dacă era un mod de a îmi spune să am încredere în instinctele mele, infailibile până acum, şi de a ignora tentativele de manipulare din mass-media.

Cel mai probabil însă este că a fost un simplu vis. Cert e că nu îl voi da uitării prea curând.

P.S. Scuze pentru lipsa de activitate din ultima vreme, trec printr-o perioada foarte ocupata. Si da, chiar am visat chestia asta >.<

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 You can leave a response, or trackback.

6 Responses

  • Kiddie says:

    Oh, Flaw, that’s really something of a dream o.O

  • krossfire says:

    Sau cumva ai adormit accidental cu televizorul pe OTV…

  • Serenity says:

    Oh God, Chuck! Did you just flash!? :))

  • KyubiVal says:

    Hmmm, interesant… îmi aduce aminte de creaturile ce visam eu de mic (nu ştiu de ce eram fixat de mic doar cu filme şi seriale horror, şi visam doar monştri, demoni etc)
    Descrierea acelui monstru totuşi îmi aminteşte de ceva, ştiu că tu ai citit Berserk, şi te întreb, dacă ai citit şi Hellsing cumva, căci acolo se găsesc 2 creaturi cu multe elemente în comun cu acel monstru:
    Berserk – acolo ai acel imperator Ganishka, care în unele faze deschidea o gură cu colţi din bust înconjurată de păr facial
    Hellsing – acolo Alucard în unele transformări devine o fiinţă cu guri peste tot
    Şi ar mai fi şi în Claymore ceva similar, dacă ai citit, Luciella, una din cei 3 Abyssmal One’s(sau cum naiba se numeau), când se transforma, avea pe corp multe deschizături sub formă de guri. Subconştientul des ne face glume din astea, făcând o amestecătură cu anumite imagini ce am văzut, cărora poate nici nu le dăm importanţă şi nu le reţinem, dar rămân acolo undeva ascunse şi pot să re apară sub forma unui vis. Căci nu prea cred că visele noastre apar din nimic şi nu au nicio bază deja existentă în ceea ce noi am văzut vreodată.
    Tema fricii tot e ceva interesant, de multe ori mă gândeam, ce ne provoacă frica, şi tu ai dat un exemplu foarte bun, diversitatea, ceva extrem de divers de conceptul tău obişnuit de “om” ţi-a provocat frica, fiindcă pur şi simplu nu îţi poţi explica cum aşa ceva există, şi se mai numeşte “om” pe deasupra XD. Însă, nu ar fi oare la fel şi pentru el(monstrul)? Poate, şi tu erai un monstru, în ochii lui. :P

  • stranger says:

    I wanna dream that too o.o.

  • cedik says:

    @Kiddie: Tell me about it :|

    @Krossfire: I’d wish, visul meu a fost in alta categorie de “ciudat”

    @KyubiVal: Am citit Berserk si o parte Claymore, Hellsing.. am vazut doar anime-ul. Nu de acolo era inspirata creatura, desi stiu la ce te referi. Semana putin cu unii monstrii din Doom, variantele vechi, nu cea noua.

    Nu prea se rezuma numai la frica. Totul era la televizor, deci imaginea era mai mult groteasca. Conceptul era insa destul de infricosator si implicatiile sale.

    @stranger: Ba nu vrei >.<



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>