Header image

Despre bolovani si alte cele

Posted by cedik in aberand cu gratie...

Într-o zi bolovanul cel mic se hotărî să o ia la vale. Trăia în vârful dealului dintotdeauna, sau cel puţin de când îşi putea aminti, iar pietrele, vă rog să mă credeţi, au o memorie foarte bună. Şi chiar dacă teoretic era mulţumit de loc, fiind o zonă destul de selectă şi cu vedere bună, îl mai rodea curiozitatea de a afla ce se află în vale. Asta şi vântul, care îl facuse din bolovanul cel mare bolovanul cel mic. Sau poate că fusese tot curiozitatea, cine ştie. Oricum, pe zi ce trece devenea din ce în ce mai plictisit de vârful de deal în care era cocoţat şi cum ştia că într-o bună zi nu avea să mai fie bolovan ci doar o pietricică, hotărî să purceadă la drum.

Cum era un bolovan, iar bolovanele nu au picioare sau orice alt mijloc de deplasare, hotărârea sa nu depindea de el. Aşa că avu de aşteptat câteva secole, timp în care ajunse un bolovan mai mititel, suficient de mititel încât un trecător să fie tentat să îi dea un şut fără teama de-a îşi rupe degetele. Odată şutat, o porni la vale.

Rostogol, rostogol, rostogol, se rostogolea el pe lângă fire de iarbă pe care le culca nepăsător la pământ, pe lângă floricele pe care le strivea la fel de nepăsător, pe lângă praf pe care îl stârnea tot nepăsător şi pe lângă tot soiul de gâze şi gâzuliţe care fugeau înspăimântate din calea lui. Rostogol, rostogol, rostogol, şi se simţea tare important iar asta îl făcea plin de voioşie.

„Hei, domnule bolovan, unde te duci?”, îi strigă o pietricică aflată undeva în faţa lui, privindu-l cum se apropie rostogolitor de ea.

„Mă duc la vale”, îi răspunse el plin de sine. Şi o îmbrânci nepăsător pe pietricică, chit ca nu cu intenţie, neavând la dispoziţie nici o metodă de a-şi controla traiectoria. Aşa că pietricica îl urmă şi ea, mai de voie, mai de nevoie, neapucând nici măcar să îşi ia rămas bun de la vecine.

Şi mai o bârfă cu pietricica, mai un rostogol, mai un fir de iarbă turtit, mai o floare, mai o gâză care le înjura goana, şi bolovanul cel mic se apropie din ce în ce mai mult de valea pe care dorea cu atât de multă ardoare să o vadă. Şi mai avea puţin, puţin de tot, tare puţin, atât de puţin încât dacă ar fi fost om şi mai lungan din fire, ar fi putut întinde mâna şi ar fi putut atinge valea. Dar buf! se lovi de un bolovan mai mare, atât de mare încât îl eclipsa complet, ascunzându-l de razele soarelui şi lipsindu-l de posibilitatea de a admira panorama văii. Un buf mai mic făcu şi pietricica, dar bolovanul cel mare nu îi băgă în seamă. În primul rând pentru că erau prea mici pentru a-i observa şi în al doilea rând pentru că era prea ocupat să admire vârful dealului. Ah, oare cum o fi acolo? Să stai fix în vârf, ca un rege, dominând peisajul de la înălţime şi cuprinzând cu privire orizontul. Era visul său să ajungă acolo, reminescenţă a vremurilor când el însuşi era un deal.

Ironia sorţii îi adusese la un loc pe bolovanul cel mic din vârful dealului, ce dorea să ajungă jos în vale, şi pe bolovanul cel mare din vale, ce dorea să ajungă sus pe deal. Şi nici unul nu avea habar de acest lucru, neschimbând şi ei opinii şi amintiri despre dealuri şi văi. Şi sufereau singuri, ţinându-şi sentimentele pentru ei, cel mic pentru că aproape ajunsese în vale dar acum avea să rămână ascuns departe de ea, ascuns la poalele bolovanului mare, care suferea la rândul său că nu era sus.

În timp ce jeleau cei doi bolovani, care mai de care mai poetic, nimeni nu băga în seamă pietricica, care nu era decât o sărmană victimă a împrejurărilor. Şi nici că-i păsa. Stătea la umbră şi se bucura că ea nu va fi un bolovan atunci când va creşte mare.

You can follow any responses to this entry through the RSS 2.0 You can leave a response, or trackback.

One Response



Leave a Reply

Your email address will not be published. Required fields are marked *

You may use these HTML tags and attributes: <a href="" title=""> <abbr title=""> <acronym title=""> <b> <blockquote cite=""> <cite> <code> <del datetime=""> <em> <i> <q cite=""> <strike> <strong>