„Privesc în jos şi văd stele la picioare.


Am ajuns oare deasupra tuturor?


Am reuşit într-un final să fiu atât de tare


Încât să vă privesc de sus, ca un aviator?


Sunt oare cel mai bun pe lumea asta,


Plasat chiar şi de-asupra aştrilor?


Ah, m-au parasit beleaua şi năpasta


Şi făcui rost şi eu de-un noroc chior!


Şi cât de jos eram, cât de nevolnic,


Fugeam din loc în loc, om nestatornic,


Cu chef de munca şi de şcoală ioc
şi fără de voinţă


Mi se-mplini, să moară mama
o aprigă dorinţă!


Ah, duşmani proşti, v-am prins cu pantalonii’n vine


Că acu’ nu e nimeni mai bazat ca mine!


Am stelele sub mine!


Am ceru’ntreg sub mine!


Iar voi, în special Romică şi Fănică,


Să-mi bag în voi picioarele,


Sunteţi acolo, pe-o planetă de-aia mică,


În juru’ căreia se’nvârte soarele.


Nici nu vă văd, băăă, aşa de micuţi steţi,


Şi vă privesc de sus, fetiţe şi băieţi!”


…aşa urlă în noapte nea Stelică,


Şi adormi apoi cu capul lângă sticlă,


Şi-i lumina luna mufla visătoare…


Iar eu, ca încheiere, atâta am de spus:


Când crezi c’ai cerul la picioare,


Ai grijă… poţi fi într-un şanţ,
beat muci,
cu cracii’n sus,
acoperit de vomă si sudoare!

Privind pe geam am zărit o stea. Era singură, singurică. Numai ea încerca, fară prea mult succes, să lumineze cerul nopţii. Am scos atunci capul pe fereastră, pentru a vedea dacă mai are sau nu şi alte surate. Şi nu avea.

„Ce chestie”, gândii eu în gândul meu. O stea aşa lucitoare, singură pe cer, la ora două noaptea. Mai că te-ar duce cu gândul la imagini poetice. Mai ca ai începe să vezi steaua ca pe o metaforă şi mai ca ai începe să îi scrii poezii naive, kistchoase, şi în acelaşi timp, copilăreşti.

„Singurică, singurea

Strălucea pe cer o stea”

O privesc şi încep să îmi vină idei. Şi nu orice fel de idei, idei eminesciene.

„Cobori în jos, steluţă-stea,

Cobori, alunecând pe-o rază

Să faci… aici… ceva… ceva…

Să faci, nu ştiu, o fază”

Bineînţeles, steaua nu a coborât.

„Ce chestie”, gândii eu în gândul meu. Steaua nu era Luceafăr, dar cum nici eu nu eram prinţes, nu prea găseam just să mă supăr. Şi nici măcar vreun pui de Eminescu, cu asemenea versuri ca cele de mai sus.

„Probabil are pe altcineva”. Dap, asta trebuia să fie. O stea aşa frumoasă, singură pe cer, sigur avea şi alţi admiratori. Probabil că la vreo altă fereastră, vreun alt tânar, mai talentat sau mai prinţes, reuşise să o cheme cu mai mult succes. De altfel, steluţa era doar una iar noi, tinerii, suntem mai mulţi. Îşi putea permite luxul de-a alege ce-i mai bun.

Brusc, m-am simţit înşelat. O văzusem, o admirasem, i-aş fi făcut chiar şi o poză dacă aş fi avut cu ce. Iar ea, nimic. Nici măcar nu m-a băgat în seamă. Putea să-mi sufle aşa, o rază, să-mi clipească un pic cu ochiul… Dar nu, nimic.

„Poate că de-asta a rămas singură pe cer”, gândii eu în gând. Cu siguranţa, asta trebuie să fie! Ce altă stea ar sta singură pe cer, la ora două noaptea? Era probabil o stea rea şi cicălitoare şi probabil va rămâne stea bătrână. Şi în timp ce restul steluţelor blânde îşi vor găsi Emineşti şi printeşi la care să coboare în jos pe-o rază, ea va rămâne singură-singurea, pe cer, la ora două noaptea.

Brusc, mi se facu milă de ea. O văzusem, o admirasem, dorisem chiar să îi fac şi o poză, mă bucurasem deci de prezenţa ei pe cer. Nu era noaptea neagră, la o oră relativ târzie, ci o avea pe ea, steluţa singurică-singurea. Şi-aşa singurică cum era, reuşise să schimbe radical cerul nopţii şi să îi dea alt farmec. Nu mai era noaptea doar ca o pată deprimantă de cerneală.

„Eh”, gândii eu în gând. „Măcar mi-a luminat sfârşitul de noapte”. Şi am stins lumina şi m-am dus la somn gândindu-ma la singura steluţă de pe cer.

*

În acest timp, pe cer, o steluţă singurică-singurea, privea o luminiţă singurică-singurea, ce răzbea plăpând dintr-o fereastră de tânar prinţes. Şi-aducându-şi aminte de păţania Luceafărului şi gândindu-se că poate s-a mai schimbat omenirea între timp, încercă şi ea marea cu degetul.

„Urcă în sus, chip de lut blând,

Urcă urcând pe-o rază….

Urcă… nu ştiu.. urcă urcând…

Să faci, nu ştiu, o fază”

„Pfff, clar nu sunt Eminescu”, gândii şi steluţa în gândul ei. „Of, cred că l-am supărat. S-a stins lumina…”

„O să rămân stea bătrână”, oftă steluţa în gândul ei, şi se duse şi ea la culcare. Şi-a rămas cerul singurel, fără nici o stea care să-l lumineze.

Când un beţiv vine şi spune că l-a văzut pe Ăl de Sus după puţin cam prea multă ţuică, e ceva normal, mai ales când acelaşi beţiv îi văzuse acum ceva vreme şi pe Michael Jackson şi Băsescu pe vremea când avea şuviţă. Când un alt doilea beţiv spune acelaşi lucru, e o coincidenţă. Dar când o face şi al treilea, după ce a băut în prealabil aceeaşi ţuică, produsă în ograda proprie a aceluiaşi individ, lumea începe să intre la idei. O fi sau nu miracol?

Nea Gheorghe, mândrul producător al ţuicii a privit iniţial lucrurile cu amuzament. Ştia el ce ţuică de ţuică îi ieşise… o asemenea bunătate de tărie nu mai reuşise să facă din ’74, pe când erau comuniştii la putere. Da’ când până şi Popa zice că a vorbit cu Atotputernicul, îţi dai seama că e rost de bănet. Acum, chiar şi ţăran fiind, să ştiţi că nea Gheorghe nu era prost deloc. Ca un soi de Moromete al zilelor noastre, îl ducea căpăţâna. Primul lucru pe care l-a făcut după ce Popa i-a confirmat miracolul a fost să trimită o scrisoare la Patriarthie, că ştia că aia se ocupă cu cele sfinte. Patriarhiştii, simţind că e rost de ţuică moca, au decis să trimită un sobor de vreo 20 de popi şi călugări. Băi, şi minunea s-a întâmplat. Cu excepţia unui călugăr nevrednic care precurvise în secret în tinereţile sale şi care nu a ajuns decât până la sfântu’ Petru, toţi popii şi călugării l-au văzut pe Dumnezeu. Au încercat să îl convingă pe nea Gheorghe să le dea o damigeană sau măcar o sticlă şi pentru Patriarh, dar acesta a refuzat, gândindu-se la butoiul de ţuică deja golit pe un sfert de prea mulţii credincioşi. Aşa că după vreo două zile a sosit şi prea-fericitul Daniil şi prea fericit fu şi acesta să îl vadă pe Dumnezeu, după doar câteva păhărele de ţuică. Fericit fu şi nea Gheorghe, decretat sfânt în viaţă, după alte două zile de teste ştiinţifico-bisericeşti efectuate de clerici asupra sfintei ţuicii.

Cu butoiul pe jumătate gol şi având confirmarea că ţuica sa fusese cumva binecuvântată de Doamne-Doamne, nea Gheorghe a decis să pună stop testelor şi să intre în afaceri. Simţind că îl apucase pe Dumnezeu de picior, şi-a botezat creaţia „Cracu’ Domnului” şi a scos-o la vânzare. Un milion gura de ţuică.

I s-a dus repede buhul şi după vreo săptămână sau cam aşa (o dată exactă nu putem oferi, ştiut fiind faptul ca alcoolul afecteaza clar trecerea timpului), s-a trezit cu alaiu’ de politicieni şi jurnalişti la uşă. Vedeţi voi, preşedintele se hotărâse că trebuie să se sacrifice pentru popor şi să încerce să intre în audienţă cu Dumnezeu, să îl roage să îl scape de criză. Om cu experienţă, avu’ nevoie de contravalorea în ţuică a câtorva duzine de pensii minime ca să acumuleze necesarul de alcool, după care se culcă pe prag, aşteptând ca odată cu mahmureala de a doua zi să vină şi cu nişte sfaturi dumnezeeşti. E drept, n-a mers din prima, fiind nevoie să revină pentru mai multe şedinţe că deh, nebănuite sunt căile Domnului şi trebuie să stai mult de vorbă cu el ca să pricepi ce vrea să spună.

Între timp, cu butoiul pe trei sferturi gol, nea Gheorghe se gândi că ar fi bine să îşi ducă afacerea şi peste hotare. Sau măcar să încerce. Se duse la vecinul Koa, un chinej din ăla cu ochii oblici, stabilit la ei în sat acum câţiva ani şi i-a oferit câteva paharele gratis, să vadă dacă şi ăsta se întâlneşte cu Buda, Bhuda, sau cum îl chema pe Dumnezeul lui, sau dacă tot cu al nostru se întâlneşte. Şi iluminat fu şi Koa… Iar Abdul, arab românizat şi tot din sat de la ei, îşi văzu şi el profetul. Mai mult chiar, le văzu şi pe cele 40 de cadâne virgine dar nu intrăm noi în astfel de detalii… Esenţial e că ţuica-i era sfântă la nivel universal.

Bine, era cât pe ce să îşi taie craca de sub picioare, Biserica nefiind de acord cu o asemenea blasfemie. Cine a mai auzit ca o ţuică creştină, binecuvântată chiar de Patriarh, să le permită unor necredincioşi să vadă alt Dumnezeu? Dar deja lui nea Gheorghe, acum Gheorghe Constantic, prosper şi respectabil om de afaceri i se, scuzaţi expresia, fâlfâia de popi. Purta deja tratative cu Vaticanul, Dalai-lama, musulmănimea şi alte câteva secto-culte faimoase. Împărţi astfel ultimii stropi de ţuică rămaşi pe fundul butoiului, după care îşi numără milioanele de dolari primite.

În timp ce lumea trecea printr-o veritabilă revoluţie spirituală, prinzând gustul ţuicii, nea Gheorghe prindea şi el gustul banilor şi afacerilor. Plus că aproape toţi banii i se duseseră pe mita unui inspector de la Uniune care vroia să măsoare E-urile din ţuică şi să verifice dacă a avut legitimaţie la cazan. Rămas astfel şi fără ţuică, şi fară bani, îşi încercă şi vinul. Şi să vezi a naibii chestie.. şi ăla tot sfinţit era. E drept, vinul nu e ţuică şi la Dumnezeu ajungeai mai rar, în marea majoritate a cazurilor întâlnindu-te mai mult cu îngeraşi şi sfântuleţi obscuri, dar mergea şi asta. Da’ n-a fost să fie căci, prinzând de veste, un musulman îmbrăcat în dinamită, aflat sub influenţa ţuicii sfinte şi ofticat de faptul că nu putea gusta vinul spurcat, îl aruncă pe nea Gheorghe şi beciul său în aer, într-un atentat terorist sinucigaş.

După această tragică şi nefericită întâmplare, alte băuturi sfinte nu s-au mai găsit, deşi mulţi s-au îmbogăţit producând ţuici sfinte contrafăcute. Legenda spune însă că, dacă bei destule pahare, spiritul lui nea Gheorghe ţi se va arăta şi îţi va dezvălui secretele sale…

-prima parte pate fi citita aici-

-a doua parte poate fi citita aici-

-a treia parte poate fi citita aici-

Nu a durat mult ca Iliescu să ajungă. Coborând din elicopterul S.R.I., tovarăşul Iliescu înşfăcă un megafon de la unul dintre poliţişti şi urlă către Geoană:

-„Mircea! Ce caţi acolo? Dă-te jos imediat, nu ţi-e ruşine? Prostănacule!”, se răţoi el la zombie.

-„Eu deştept!”, urlă Geoană şi începu iar să se bată cu pumnul în piept.

-„Măi, animalule! Dă-te jos de acolo! Vrei să îl chem pe Vanghele să te disciplineze?”

La auzul numelui „Vanghelie” pe Mircea îl trecură fiorii. Dintre toţi membrii PSD, Marean era singurul de care se temea. Era şmecher, era bagabont, avea înţelepciunea străzii şi era tot ceea ce Mircea şi-ar fi dorit să fie. Dar aceste amintiri nu mai erau decât un simplu instinct animalic ce îi spunea zombie-ului că „Vanghelie” înseamnă pericol, creierul său intrase de mult într-un stadiu avansat de descompunere astfel încât nu putea să realizeze pe deplin primejdia ce-l păştea. Iliescu nu avu însă timp să îşi pună ameninţarea în practică pentru că situaţia luă o turnură cu totul şi cu totul neaşteptată. În spatele lui, ca prin magie, apăruse faimoasa vrăjitoare Flutura, a treisprezecea reîncarnare a Mamei Omida. Coborând de pe aspirator, această mătură modernă, Flutura aruncă pulbere de aur în aer şi începu să îl descânte pe Mircea:

-„Fugi Geoană blăstămate
Că te voi blăstăma
Miercurea şi vinerea
Mai cu foc dumineca
În sfânta bisărica
Cu tămâie te-oi tămâia
Cu catran te-oi cătrăni
De la Intercontinental te-oi dudui
Nu te întinde ca un şerpe
Nu te zbate ca un peşte
Te du în munţii cusuţii
Une’ Vanghele nu citeşte
Une’ deficitu’ creşte
Băsescu şuviţa nu împleteşte
Une’ Ponta nu toacă, Voicu nu latră
Guţă nu cântă
Vântu nu suflă
Acolo să te încuiezi
Să te ferechezi
Pleacă acuş imediat
Pe drumu neasfaltat
Fugi Geoană deocheatule
Fugi Geoană plesnitule
Fugi Geoană pocitule”

Cum Flutura era o veritabilă vrăjitoare, efectul descântecului nu se lăsă aşteptat. Ca trăznit de fulger, Geoană se prăbuşi de pe acoperişul Intercontinentalului precum o păpuşă de cârpă aruncată de pe balcon. Sufletul său chinuit îi părăsise finalmente trupul şi se îndrepta spre Ceruri. Însă nu plecă singur, o luă cu el şi pe Elena Udrea, acum un simplu boţ de carne, ce îşi găsise obsteşcul sfârşit împrăştiată pe betonul din faţa hotelului şi zdrobită de trupul gargantuan al zombie-ului. Un strigăt de durere îi părăsi pieptul lui Bocsescu:

-„Elenaaaaaaaaaaaaa! Nu!!!!!!!!!!! Nu pot trăi fără tine, aşteaptă-mă!”

Durerea ce îl cuprinse nu putea fi exprimată în cuvinte. Elena, scumpa sa Elena, nestemata lui blondă nu mai era. Adio nopţi fierbinţi la Cotroceni, adio jocuri de-a Bill Clinton si Monica Lewinsky… Adio… Adio!

„Nu mai plânge, Traiane, plânsul e de formă, Elena nu e moartă… Elena se transformă”, îi susură alinător jumătatea bocică jumătăţii băsesciene. Dar Traian nu mai era acolo să-i răspundă, mintea sa tulbure nu se putea gândi decât la un singur lucru, o soluţie care poate, poate, i-ar fi readus-o pe Elena. Ştia ce era de făcut. Kamehamehizându-şi singur creierii, trupul lui Bocsescu se prăbuşi fără suflare alături de resturile iubitei sale, în timp ce mulţimea privea stupefiată oribila scenă.

Epilog

Undeva, departe, Crin Antonescu rânjea malefic, mulţumit de proaspetele sale succesuri:

-„Muhahaha, planul meu a funcţionat perfect! Aduceţi-mi sceptrul de dictator, România e în sfârşit a mea!”, le ordonă el lacheilor săi.

-prima parte poate fi citita aici-

- „Hai că începe să ne meargă bine de tot, dom’ preşedinte. Am scăpat de Geoană, ultimul obstacol aflat în calea planului nostru, nimic nu ne mai poate opri de la a transforma România într-un nou regim comunist aflat, desigur, sub îndrumarea mamei Rusia”, îi zise Boc preşedintelului, frecându-şi obsesiv mâinile, asemenea stereotipicilor acoliţi ai doctorilor malefici din filmele horror vechi.

Cufundat comod într-un fotoliu ce aducea a tron de rege, Băsescu medita la spusele lui Boc. Într-adevăr, ironică soarta României.. l-au votat pe el pentru a nu ajunge la putere „comuniştii” din PSD şi s-au ales în schimb cu un veritabil comunist. Hehehe, zâmbi cu subînţeles Băsescu pe sub mustaţa-i virtuală, nici nu ştiau ei ce îi aşteaptă. Tovarăşii Nikolaevici Guţă şi Danielov Diaconescu deja se aflau într-un stadiu avansat al procesului de spălare a creierilor populaţiei, „Flacăra violet”, atuul său oferit de Putin şi manevrat cu pricepere de tovarăşul Aliodor îi asigura protecţie împotriva oricărui adversar iar Geoană era deja istorie.

- „Stăpâne, îi întrerupse Elena Udrea şirul gândurilor, stăpâne Băsescu, avem un intrus în clădire!”

„Femeile astea…”, gândi Băsescu. „De ce oare m-o fi deranjat pentru o asemenea problemă?”, după care îi spuse, vizibil iritat:

- „Bun, tovarăşă Nuţi, şi de ce mă deranjezi pe mine din cauza asta? Gărzile ce păzesc? Doar îi plătesc cu o grămadă de bani.”

- „Păi… ştiţi, tovarăşe preşedinte… se pare că intrusul este Geoană..”

- „Cuuuuuuuuuuuuuuuum? urlă Băsescu. Cum poate fi Geonă? Doar e mort, l-am văzut cu ochii mei!”

Ridicându-se brusc din fotoliu, Traian fugi către camera de gardă. Îşi aruncă ochii pe monitor şi nu… nu îi veni să creadă: era chiar Geoană. E drept, arăta cam şifonat, mai curgea câte o râmă, câte un vierme din el, şi avea părul cam ciufulit, dar era Geoană, nu era nici o urmă de îndoială. După atâta vreme îşi ştia adversarul, l-ar fi putut recunoaşte oricând şi oriunde, chiar dacă ar fi fost deghizat sau chiar dacă ar fi fost aflat în spatele unui perete impenetrabil de plumb. Dacă ar fi făcut un concurs cu mama lui Geoană să vadă cine îl recunoaşte primul, Traian ar fi ieşit pe primele două locuri, iar maică’sa de-abia a treia. Dar cum se putea aşa ceva? Cum?

Ca un soi de tanc uman, Geoană trecea printre gărzi precum cuţitul încins prin unt! Gloanţele ce îl ciuruiau erau doar un fleac pentru el, bastoanele primite ricoşau din el ca şi cum s-ar fi lovit de un perete de beton, iar el zbam! cu un singur dos de palmă lipea câte şapte gărzi de perete! Şapte dintr-o lovitură!

În partea cealaltă a clădirii, Băsescu îşi rodea nervos unghiile văzând că nimic nu părea să aibă efect asupra inamicului său.

-„Aduceţi Flacăra Violet!”, ordonă el.

-continuarea aici-

Cum concursul de pe a-e s-a terminat, pot posta in sfarsit textul asta si aici:

- „M-a transformat într-un prostănac… am ajuns de râsul întregii ţări… a furat voturile după ce m-a atacat cu flacăra violet şi acum încearcă să mă lase şi fără funcţia de preşedinte al Senatului… şi cel mai rău e că nimeni nu mă crede…”

Vocea lui Mircea era un amalgam de nervi, frustrare şi tristeţe. Încercă să se calmeze turnându-şi încă un rând de whisky. Nu a avut însă starea de spirit necesară pentru a-l da pe gât. În schimb, a rămas cu el în mână, privind în gol prin lichidul din pahar. Începu să agite încet paharul, continuând însă să privească fix în acelaşi punct. Parea a fi cu mintea într-un cu totul şi cu totul alt loc. Mihaela, dragostea lui, îl privea cu duioşie. Nici măcar nu îşi putea imagina ce e în sufletul lui. Fusese umilit, înfrânt… dintr-un politician distins ajunsese personaj de Cancan, de talia Elodiei, a Nikitei sau a lui Tolea. Şi totul din cauza nenorocitului de Băsescu.

Mihaela ştia la fel de bine ca şi Mircea că flacăra violet nu era un mit. E drept, nu era nici o abureală parapsihologică aşa cum se tot vehicula la „ştiri”. Nu, era ceva real. Sursele lui Mircea în confirmaseră că Băsescu intrase în posesia unei arme ruseşti foarte puternice, cu numele de cod „Flacăra Violet”, dar mai mult de atât nu reuşise să afle. Vântu încercase să îi divulge secretul ei în acea seară fatidică dar nu a reuşit decât să îi spună să aibă mare grijă în seara confruntării televizate. După aceea, întâlnirea le-a fost întreruptă brusc de oamenii preşedintelui.

Îşi aducea aminte cât de plin de energie şi speranţă era el acum doar câteva luni. Ajunsese preşedintele PSD, avea planuri reale pentru viitor, urma să schimbe lucrurile în bine… Eh, ce putea să facă?… Şirul gândurilor ei fu însă brusc întrerupt de o bufnitură seacă.

- „Mircea! Mircea! Eşti bine, Mircea? Ce ai? Mirceeeeeeeeeeaaaaaaaaaaaa!!!!!!”

Dar Mircea zăcea inconştient pe podea, fără să răspundă sau să dea vreun semn de viaţă. Infarct, după cum urmau să scrie medicii câteva ore mai târziu în certificatul de deces.

*

Trecuse deja o săptămână. Moartea lui Mircea Geoană nu mai era un subiect atât de senzaţional mai ales că Elena Udrea anunţase că este însărcinată, gurile rele punând isprava pe seama lui Traian. Nimeni nu mai era lângă mormânt în acea noapte, nici un coleg de partid nu venise să îşi arate durerea şi să fie văzut acolo, lucru ce ar fi dat bine în ochii votanţilor, nici un jurnalist nu mai dădea târcoale locului în căutarea unei ştiri bombă, iar paznicul… ei bine, paznicul dormea la acea oră, ca în fiecare noapte. Şi mai era şi o noapte fără lună, neagră precum fundul Iadului. Prin urmare, nimeni nu a observat mâna ce ieşea din mormântul lui Mircea, strâpungând pământul negru şi speriind o pisică ce se întâmpla să treacă prin zonă. În timp ce mâţa fugea înspăimântată, o creatură sinistra se ridica din morţi..

Să stabilim de pe acum un lucru: Mircea era mort şi mort a rămas. Acel… acel lucru ce îşi croia loc prin pământul ce îl acoperise până atunci nu era decât o masă inertă de carne putrezită, un cadavru umblător, mânat doar de setea de răzbunare a celui ce fusese odată Geoană, preşedinte al PSD şi candidat la preşedinţia României. Dorinţa de a-i face rău lui Băsescu îl anima şi îi dădea energia necesară de a-şi mişca hoitul. În mod ironic, celălalt motiv din spatele bizarei existenţe a zombie-ului Geoană era, în mod indirect, tot actualul preşedinte.

Când acceptase târgul propus de Putin de a testa „Flacăra Violet” pe Geoană, Traian nu ştia în ce rahat s-a băgat în realitate. Dispozitivul inventat de un savant nebun din rândurile fostului KGB putea induce anumite stări mentale subiecţilor. Traian scăpa de ameninţarea unui contracandidat carismatic, în persoana lui Mircea, Putin urma să aibă un om de încredere la cârma strategicei naţiuni româneşti, iar Mircea… Mircea nu ar fi ştiut niciodată ce s-a întâmplat în realitate. Flacăra Violet s-a dovedit însă a fi mai mult de atât: radiaţiile sale ultraviolete, combinate cu razele gamma, l-au otrăvit treptat pe Geoană şi i-au slăbit organismul în mod fatal. Paradoxal, acelaşi efect radioactiv care i-a cauzat moartea i-a oferit şi o a doua viaţă, dacă o putem numi astfel. Fără amintirea a ceea ce a fost odată, fără nici un sentiment în afară de o ură ce îi mistuia frântura de suflet rămasă, zombie-ul Geoană nu era decât o abominaţie, o ciudăţenie a naturii, un monstru… Dar acest monstru putea gândi. Chiar dacă într-un mod rudimentar si barbar, chiar dacă era mai mult un soi de reflex mai dezvoltat decât o gândire propriu-zisă, membrele-i pe cale de putrefacţie i se mişcau controlat, mânate de dorinţa de răzbunare. Încet, încet, bazându-se pe amintiri rămase în subconştientul său, adânc înfiripate în fiecare celulă a corpului său, defunctul Geonă începu să-şi târască picioarele către Palatul Cotroceni.

-continuarea aici-

Pe iarbă florile dansa iar sus pe cer norii plutea

Norii plutea, norii plutea

şi luna o acoperea

dar nimănui nu îi păsa..

Tot ce conta, tot ce conta, era că florile dansa,

Cu graţie petale-şi scutura şi toată iarba parfuma.

Şi-aşa frumos ele dansa

că nimănui nu îi păsa

că Luna nu mai lumina

căci norii o acoperea.

Luna plângea, Luna plângea,

băgată’n seamă nu era,

iar norii o acoperea

şi nici măcar nu mai vedea

cât de frumos jos se dansa.

Şi ea plângea, şi ea plângea,

când brusc Soarele îi zicea:

„Măi, Lună, măi, ia mai tăcea,

măi, Lună, măi, nu mai plângea,

măi, Lună, măi, căci eşti cam beat

căci florile nu a dansat,

căci totul ţi-ai imaginat.”

Deci a băut şi-a fost un vis, cam asta Soarele i-a zis.

Dar tot plângea, Luna plângea,

şi către Soare ea zicea:

„Băi, Soare, deci m-ai enervat,

deci vezi că’s fată, nu băiat,

deci florile chiar a dansat

şi n-am băut şi nu voi bea deci ia mai du-te’n raza mea”

Şi se certa, şi se certa,

se înjura şi se scuipa,

îşi tot băga, îşi tot scotea

dar jos la nimeni nu-i păsa

căci norii îi acoperea.

Aşa că toţi la flori privea,

şi florile dansa, dansa,

şi din buric ele dădea şi şoldurile scutura,

şi parfuma, şi parfuma…

Gândacii toţi aplauda,

aplauda şi fluiera,

iar Luna tot nu le vedea căci se certa, căci se certa.

Scriitorul şi foaia albă de hârtie din faţa sa se aflau în plin concurs de „care clipeşte primul pierde”. Evident, scriitorul nu avea nici o şansă, coala neavând posibilitatea de a clipi. Era însă un mod de trecere a timpului, în aşteptarea unei inspiraţii ce întârzia să vină. După a 30-a partidă pierdută la rând, scriitorul a realizat lipsa de productivitate a activităţii sale aşa că a pus în sfârşit mâna pe condei (de fapt un pix, condei sună însă mai artistic), dar nu pentru a scrie ceva. Nu, inspiraţia continua să se lase aşteptată. Desenă în schimb o pereche de ochi. Şi nişte gene. Şi un nas şi-o gură. Şi nişte urechi, să fie tabloul complet. Măzgăli grăbit şi o pereche grosolană de sprâncene şi transformă linia ce ţinea loc de gură într-un rânjet provocator.

În esenţă, lucrurile nu difereau cu nimic, foaia de hârtie tot nu avea cum să clipească, ochii ei fiind de formă. Cu toate acestea, scriitorul se putea autoimpulsiona cu iluzia unui adversar ce îi rânjea superior din coala de hârtie. Spre deosebire de inspiraţie, care continua să fie absentă, rezultatele acţiunii sale îşi făcură apariţia imediat, scriitorul nostru reuşind să îşi depăşească recordul de neclipit cu câteva zeci de secunde.

În esenţă, gestul său avu un oarecare succes, cauzând o evoluţie semnificativă a abilităţii sale de a rezista minute întregi fără a clipi. Practic, nu numai că mai pierdu încă vreo 5 partide din acest bizar concurs, dar iritarea sa creştea exponenţial cu fiecare nouă partidă pierdută. Simţea mai nou cum personajul din coală îl priveşte arogant şi îi face în ciudă.

„Grrr”, gârâi gârâicios scriitorul, vizibil ofuscat, stresat şi iritat. Apucă pentru a doua oară pseudocondeiul său şi pentru a doua oară o făcu în alte scopuri decât cel de a scrie ceva. Mânios, încărcăli un ochi al foi, încercând să îl facă să clipească. Fiind însă scriitor, aptitudinile sale de desenator erau aproape inexistente iar faptul că era nervos nu ajuta. Sfârşi prin a transforma vechii ochi în două sprânceneozille imense, a căror sprâncenozitate sprâncenoasă l-ar fi făcut până şi pe Bănel Nicoliţă să se simtă complexat. Dedesubtul acestor titanice, gargantueşti şi măreţe sprâncene, desenă în esenţă un ochi deschis şi unul care clipeşte. Practic, chiorî foaia de hârtie. Îi făcu şi un mustăţoi imens sub nas, să se asorteze cu giganticele, colosale sprâncene şi purcese să se întreacă din nou cu foaia de hârtie. Căştigă în sfârşit o partidă dar acest lucru nu numai că nu îl bucură, dar îl făcu să se simtă şi mai nervos. Nu existase nici un fel de competiţie de data aceasta şi ceva îl făcu să simtă că foaia de hârtie l-a lăsat să câştige din milă căci, deh, prea îl spulberase până atunci. Şi nu era nimic mai rău pentru un scriitor orgolios decât să primească mila unei foi de hârtie sprâncenate şi musteţate.

Se ridică enervat de la masă şi începu să se plimbe agitat prin cameră. Din când în când mai trăgea cu ochiul la foaia de hârtie ce-i zâmbea şugubăţ pe sub gigantica-i mustaţă. Într-un acces de violenţă scăpată de sub control, se repezi ca un zănatic la foaia de hârtie şi începu să o rupă în mii şi mii de bucăţele (exagerez, erau doar zeci şi zeci, dar nu sună la fel de artistic) după care se apucă să joace tontoriul pe bucăţile căzute pe podea. Se aşeză apoi pe scaun şi începu să îşi tragă sufletul… Atâţia nervi pentru o foaie de hârtie.

După ce răsuflare-i începu să se mai domolească, scoase o altă coală din top şi continuă să îşi aştepte inspiraţia. Între timp, de undeva din colţul camerei, o bucăţică de ochi de hârtie îl privea pe sub o bucăţică de sprânceană de hârtie. În esenţă, câştigase. Practic…

Azi o să vă vorbesc despre peştişorul roz cu aripi rabatabile făcea plaja pe plaja de pe Insula Peştişorilor. Se prăjea la soare şi freca menta într-un stil atât de magnific şi profesionist încăt menta începu să capate luciu şi să reflecte lumina soarelui. Începu să strălucească atât de tare încât îi atrase atenţia Peştişorului de Platină (cel de Aur era în concert cu Peştişorul de la Craiova). Ar fi dorit să îi sustragă menta Peştişorului Roz şi să o poată freca şi el, în tihna apartamentului său de la plaja, iar menta să strălucească şi mai tare… la final ar fi topit-o şi ar fi transformat-o în ghiuluri şi lănţoage. Oftând poetic, Peştişorul de Platină privi la manganul pe care îl frecase până atunci şi îi spuse: „Tu nu eşti mentă…”

Fără să ştie ce se întâmplă la câţiva paşi de el, Peştişorul Roz cu aripi rabatabile continua să facă plajă şi să frece menta. Iar menta sa devenea din ce în ce mai mare şi mai frumoasă, crescând precum Făt-Frumos din poveste după ce luase steroizi. O mulţime de peştişori curioşi de toate neamurile şi culorile se strânseseră lângă Peştişorul Roz admirându-i menta şi studiindu-i cu atenţie procesul de frecare.

„Oooo”, „Aaaah”, se auzeau exclamaţii pline de admiraţie din mulţime. Toţi se minunau deşi nici unul nu pricepea exact ce se întâmplă. Cu toate acestea, nimeni nu a părăsit acel loc. Procesul de frecare a mentei era unul fascinant şi complex, aripioarele rabatabile ale Peştişorului Roz zburau peste suprafaţa lucioasă a mentei în care se reflectau razele soarelui, împrăştiindu-se apoi în faţa privitorilor ca un adevărat joc de lumini. Iar  menta continua să crească şi se făcea din ce în ce mai mare, ajungând aproape de mulţime. Mulţimea, îndobitocită de orele de privit fix în menta cea strălucitoare şi suferind de insolaţie, lucru normal ţinând cont că au stat în soare în tot acest timp, rămăsese nemişcată. Aşa că menta s-a atins de ei iar ei au început involuntar să frece. Şi tot creştea, şi creştea, şi creştea până când a ajuns să cuprindă tot universul, devenit acum o mentă imensă frecată de oameni, peştişori şi extratereştrii deopotrivă.

Numai Peştişorul de Platină, conservator, privea totul cu dezaprobare. Nu era de acord cu ce se întâmpla, i se părea totul inutil şi era convins că asista la sfârşitul lumii. Ar fi pornit o revoluţie dar era prea ocupat să îşi frece bucăţica de mangan.

În urma Hotărârii de Guvern numărul 24/2010, vrăjitoarele vor fi obligate să se supună unor reglementări foarte stricte pentru a-şi mai putea practica meseria. Începând de astăzi, meseria de vrăjitoare va fi una cu acte în regulă. Vrăjitoarele vor avea carte de muncă şi, în plus, vor trebui să mai respecte câteva reguli de desfăşurare a activităţilor magice.

În primul rând, vrăjile vor trebui să aibă certificat de garanţie. În cazul în care acestea nu au efectul scontat, cumpărătorii îşi pot primi banii înapoi în termen de 30 de zile. De asemenea, poţiunile fermecate vor fi nevoite să aibă pe etichetă data la care au fost produse, termenul de valabilitate precum şi manual de utilizare în limbile română, engleză, maghiară şi romanes. Se vor specifica toate ingredientele folosite şi, cel mai important, dacă conţin sau nu conservanţi (fără E-uri). Vrăjitoarele vor plăti impozit în funcţie de tipul de magie folosită (albă, neagră sau violet) şi vechimea în domeniu. Vor contribui la bugetul de asigurări de sănătate şi sociale, precum şi la fondul de pensii.

Reacţiile nu au întărziat să apară, deşi au trecut doar câteva ore de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial. Denumirea de „Mama Omidă” a fost înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) de către compania Knorr, care intenţionează să lanseze o gamă întreagă de poţiuni de dragoste şi vindecarea argintului viu la plic. Acest lucru a cauzat un val de nemulţumiri şi protestelor în rândul vrăjitoarelor iar SANMO (Sindicatul Adevăratelor Nepoate ale Mamei Omida) a ameninţat că va da în judecată firma Knorr.

Deputatul Alin Popoviciu, iniţiatorul proiectului de lege, a declarat special pentru blog.cedik.info: “Ideea mi-a venit în momentul în care, la cabinetul parlamentar din Timişoara, a venit o tânără disperată să-mi spună că a fost înşelată de nişte vrăjitoare cu 2.500 de euro, întrebându- mă ce poate face pentru a le pedepsi pe acele farsoare şi a-şi recupera banii, întrucât nu i-au adus iubitul înapoi aşa cum au promis.” Astfel de situaţii vor putea fi evitate de acum întrucât fiecare vrăjitoare va elibera un bon de consum şi o chitanţă fiecărui client pe baza cărora se pot face eventuale reclamaţii la ANPC (Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului).

În rândul vrăjitoarelor părerile sunt împărţite.

„Eu am magie albă de la Dumnezeu, moştenită de la mama mea care a moştenit-o de la bunica ei şi tot aşa. Suntem un neam de vrăjitoare şi nu suntem de acord cu ce a zis ăştia de la Parlament. Păi cum să plătesc eu impozit pentru puterile mele? Da ce, preoţii plăteşte impozit pe esorcizări şi când ia bani să spună rugăciuni? Eu de ce să plătesc? E descrmininare, o să dau România în judecată că are ceva cu noi, ţiganii! Eu am votat cu Băsescu cum a zis Guţă în clip pe Taraf, dar dacă nu scoate legea asta, eu îi fac farmece lu’ Băsescu să îl învingă Geoană la următoarele alegeri!”, ne-a spus vrăjitoarea Brăţara. Pe de altă parte, o altă vrăjitoare, faimoasa Gina Fermecata, a declarat următorul lucru: „Eu zic că e bine, domnu’ reporter. O să avem şi noi pensie la bătrâneţe şi carte de muncă şi o să putem zice la lume că avem o meserie serioasă. Era timpul ca guvernul să ne recunoască talentele şi puterile.”

Vrăjitoarele au anunţat că urmează să îşi formeze un sindicat pentru a îşi putea proteja drepturile şi interesele şi ameninţă deja cu greva dacă Guvernul nu va coborî nivelul impozitului pe care vrăjitoarele trebuie să îl plătească. Pe de altă parte, vrăjitoarele vor avea nevoie de o diplomă pentru a-şi putea practica meseria, urmând să se înfiinţeze în acest scop Colegiul Naţional de Farmece şi Vrăjitorii.

Dar ce părere are populaţia despre acest lucru? Publicăm în continuare şi următoarele declaraţii primite pe mail de la cititorii acestui blog:

„legea trebuie aplicata in regim de urgenta.de asemenea impozite pt.manelisti si controale in asa zisele palate ale tiganilor care fura curent.trebuie sa se adapteze si ei in cele din urma la un trai civilizat daca vor sa fie acceptati.educatia in randul tiganilor si schimbarea mentalitatilor de secol 14 este singura solutie prin care tiganii pot duce o viata decenta.oare vor cu adevarat? bravo d-le deputat popoviciu.nu va lasati intimidat de amenintarile unor agramate.” (Vasile G, 45 de ani, strungar)

„dorim cat mai repede aceasta lege sa fie aprobata .Aceste vrajitoare lucreaza cu satana si oamenii ce nu il cunosc pe Dumnezeu se lasa inselati de ele.pentru todeauna sa fie desfiintat ocultismul din tara si oamenii sa il caute pe Dumnezeu din toata inima si atunci veti vedea belsug de binecuvintare peste Romania……….” ( Filofteia L., 39 de ani, casnică)

„vrăjitoarea speranţa ma vindecat de argint viu şi ma dezlegat de farmece să i dea dumnezeu sanatate eu zic să le lase in pace pe vrajitoare ca fac bine la oameni” (Grigorica M., 75 de ani, pensionară)

„E vrăjeală, dom’le!” (Bogdan B., 22 de ani, student)

*sursa de inspiraţie: click. Am aflat de articol de aici.