În urma Hotărârii de Guvern numărul 24/2010, vrăjitoarele vor fi obligate să se supună unor reglementări foarte stricte pentru a-şi mai putea practica meseria. Începând de astăzi, meseria de vrăjitoare va fi una cu acte în regulă. Vrăjitoarele vor avea carte de muncă şi, în plus, vor trebui să mai respecte câteva reguli de desfăşurare a activităţilor magice.

În primul rând, vrăjile vor trebui să aibă certificat de garanţie. În cazul în care acestea nu au efectul scontat, cumpărătorii îşi pot primi banii înapoi în termen de 30 de zile. De asemenea, poţiunile fermecate vor fi nevoite să aibă pe etichetă data la care au fost produse, termenul de valabilitate precum şi manual de utilizare în limbile română, engleză, maghiară şi romanes. Se vor specifica toate ingredientele folosite şi, cel mai important, dacă conţin sau nu conservanţi (fără E-uri). Vrăjitoarele vor plăti impozit în funcţie de tipul de magie folosită (albă, neagră sau violet) şi vechimea în domeniu. Vor contribui la bugetul de asigurări de sănătate şi sociale, precum şi la fondul de pensii.

Reacţiile nu au întărziat să apară, deşi au trecut doar câteva ore de la publicarea hotărârii în Monitorul Oficial. Denumirea de „Mama Omidă” a fost înregistrată la OSIM (Oficiul de Stat pentru Invenţii şi Mărci) de către compania Knorr, care intenţionează să lanseze o gamă întreagă de poţiuni de dragoste şi vindecarea argintului viu la plic. Acest lucru a cauzat un val de nemulţumiri şi protestelor în rândul vrăjitoarelor iar SANMO (Sindicatul Adevăratelor Nepoate ale Mamei Omida) a ameninţat că va da în judecată firma Knorr.

Deputatul Alin Popoviciu, iniţiatorul proiectului de lege, a declarat special pentru blog.cedik.info: “Ideea mi-a venit în momentul în care, la cabinetul parlamentar din Timişoara, a venit o tânără disperată să-mi spună că a fost înşelată de nişte vrăjitoare cu 2.500 de euro, întrebându- mă ce poate face pentru a le pedepsi pe acele farsoare şi a-şi recupera banii, întrucât nu i-au adus iubitul înapoi aşa cum au promis.” Astfel de situaţii vor putea fi evitate de acum întrucât fiecare vrăjitoare va elibera un bon de consum şi o chitanţă fiecărui client pe baza cărora se pot face eventuale reclamaţii la ANPC (Agenţia Naţională pentru Protecţia Consumatorului).

În rândul vrăjitoarelor părerile sunt împărţite.

„Eu am magie albă de la Dumnezeu, moştenită de la mama mea care a moştenit-o de la bunica ei şi tot aşa. Suntem un neam de vrăjitoare şi nu suntem de acord cu ce a zis ăştia de la Parlament. Păi cum să plătesc eu impozit pentru puterile mele? Da ce, preoţii plăteşte impozit pe esorcizări şi când ia bani să spună rugăciuni? Eu de ce să plătesc? E descrmininare, o să dau România în judecată că are ceva cu noi, ţiganii! Eu am votat cu Băsescu cum a zis Guţă în clip pe Taraf, dar dacă nu scoate legea asta, eu îi fac farmece lu’ Băsescu să îl învingă Geoană la următoarele alegeri!”, ne-a spus vrăjitoarea Brăţara. Pe de altă parte, o altă vrăjitoare, faimoasa Gina Fermecata, a declarat următorul lucru: „Eu zic că e bine, domnu’ reporter. O să avem şi noi pensie la bătrâneţe şi carte de muncă şi o să putem zice la lume că avem o meserie serioasă. Era timpul ca guvernul să ne recunoască talentele şi puterile.”

Vrăjitoarele au anunţat că urmează să îşi formeze un sindicat pentru a îşi putea proteja drepturile şi interesele şi ameninţă deja cu greva dacă Guvernul nu va coborî nivelul impozitului pe care vrăjitoarele trebuie să îl plătească. Pe de altă parte, vrăjitoarele vor avea nevoie de o diplomă pentru a-şi putea practica meseria, urmând să se înfiinţeze în acest scop Colegiul Naţional de Farmece şi Vrăjitorii.

Dar ce părere are populaţia despre acest lucru? Publicăm în continuare şi următoarele declaraţii primite pe mail de la cititorii acestui blog:

„legea trebuie aplicata in regim de urgenta.de asemenea impozite pt.manelisti si controale in asa zisele palate ale tiganilor care fura curent.trebuie sa se adapteze si ei in cele din urma la un trai civilizat daca vor sa fie acceptati.educatia in randul tiganilor si schimbarea mentalitatilor de secol 14 este singura solutie prin care tiganii pot duce o viata decenta.oare vor cu adevarat? bravo d-le deputat popoviciu.nu va lasati intimidat de amenintarile unor agramate.” (Vasile G, 45 de ani, strungar)

„dorim cat mai repede aceasta lege sa fie aprobata .Aceste vrajitoare lucreaza cu satana si oamenii ce nu il cunosc pe Dumnezeu se lasa inselati de ele.pentru todeauna sa fie desfiintat ocultismul din tara si oamenii sa il caute pe Dumnezeu din toata inima si atunci veti vedea belsug de binecuvintare peste Romania……….” ( Filofteia L., 39 de ani, casnică)

„vrăjitoarea speranţa ma vindecat de argint viu şi ma dezlegat de farmece să i dea dumnezeu sanatate eu zic să le lase in pace pe vrajitoare ca fac bine la oameni” (Grigorica M., 75 de ani, pensionară)

„E vrăjeală, dom’le!” (Bogdan B., 22 de ani, student)

*sursa de inspiraţie: click. Am aflat de articol de aici.

Batman bin Suparman e un personaj real, care se bucură de avantajul de a avea cel mai mişto nume. E epic! Nimic pe lumea asta nu poate fi mai tare decât să te cheme Batman bin Suparman, poate doar să fii Batman sau Superman, deşi lucrul asta ar avea un dezavantaj (pe Batman nu-l cheamă şi Superman, şi nici pe Superman nu-l cheamă Batman aşa că pauză).

Ca român, un nume ca ăsta îţi garantează o viaţă plină de succesuri. E drept, rişti să fii luat puţin peste picior la început, dar cine are tupeul să se pună rău cu un tip pe nume Batman??? Ca Batman, după ce se va risipi atmosfera de glumă de la început, vei căpăta cu siguranţă respectul şi admiraţia celorlalţi.

„Domnule Superman...”

„Te rog, spune-mi Batman, insist ”

Ca Batman vei deveni automat expertul în filmele cu Batman, doar îi porţi numele, cine ar putea ştii mai multe despre el decât tine?

Cred că ăsta e visul fiecărui băiat (eu de exemplu sunt ceva mai modest, m-aş mulţumi doar cu un Bogdan Batman). Mai mult, cred că e visul fiecărei fete să aibă un prieten pe nume Batman. Ce Gigel, ce Nicu, ce Andrei… Batman, frate! BATMAN! Până şi Chuck Norris şi-ar fi dorit să îl cheme Batman Superman!

Problema e că, în timp, noi românii am strica numele. Batman Superman, individul cool de azi va deveni Batmaniu Supermănescu, tipul ăla slab, cu chelie şi ochelari de mâine. Părinţii îşi vor striga copiii pe geam: „Bătmănică/Bătmănel, hai în casă că au început desenele”. Sau mai rău… Batman Asupermanului sau Supermănache vor deveni comune… iar dacă se va mai naşte un prinţ român, o să îl cheme Batman Al României. Oricât de mişto ar fi numele ăsta, îl vom strica cu siguranţă.

Nu… Batman Superman ar trebui să se nască într-o ţară nordică, eventual Germania. Batmann von Supermann, Herr Batmann von Supermann! Sau Batman Supermansson, Batman Van Superman. Astea da nume!

Ar fi în schimb la fel de naşpa un Batman anglo-saxon. Batman O’Superman! BATMAN O’SUPERMAN! Nici un nume cu O’ nu poate suna bine.  La fel de penibil ar fi şi Batman McSuperman. Sună ca noul produs de la McDonalds, hamburgerul cu steroizi. Dar de departe cel mai jalnic ar fi Batmanul francez, Batman de la Superman. Nici măcar nu vreau să mă gândesc ce fel de conotaţii are acest nume pe aici pe la noi… cred că nu sunt singurul căruia îi vine în minte Taraf TV.

Dar nu îmi fac griji. În final, nu poate rămâne decât unul, şi anume Batman MacLeod, din clanul MacLeod, ce va veni din ţinuturile îndepărtate ale Scoţiei şi-i va decapita pe toţi.

În lipsa unui cal pe bază de jăratec, Făt-Frumos Jr. al 257-lea trecea în revistă toate variantele posibile:

„Maşina n-am, că n-a vrut să-mi ia tata.

Nici scuter n-a vrut să imi ia. Cică de-ăla au toţi golanii şi fac accidente cu el.

Nu m-aş duce nici pe jos, cum zicea mama, susţinând că face piciorul frumos. Nu pe bălţopezile astea.

De taxi n-am bani, ca-i scump al naibii… Hmm, grea decizie”, reflecta juniorul. Ultimul (adică ăl mai recent) dintr-un foarte lung şir de Feţi-Frumoşi, se afla la acel moment crucial din viaţă când un Făt-Frumos respectabil trebuia să plece în căutarea unei prinţese.

Fiind un Făt-Frumos modern, de 2010, nu mai trebuia să plece în cine ştie ce călătorii epice, peste şapte mări şi şapte ţări, sau să se lupte cu balauri, că aia dispăruseră de mult. Trebuia însă să respecte tradiţia sa şi să treacă printr-un soi de încercare înainte de se bucura de prinţesă. Nu era însă primul Făt-Frumos care se lovea de această problemă, avea norocul de a se bucura de un aranjament vechi de ani buni cu familia zmeului, care suferea de acelaşi neajuns.

Cum ambele mame, atât cea Făt-Frumosciană, cât şi cea zmeicească, au fost mereu generaţie de generaţie tare grijulii (pe Făt-Frumos Jr. cel puţin îl înfofolea săracul când era mic de transpira într-o iarna cât alţii în şapte), se stabilise de comun acord ca Făt-Frumos Jr. şi Zmeul Jr. să se întâlnească undeva în oraş şi să se bată acolo pentru prinţesă, să nu mai umble amândoi prin lume. Făt-Frumos ăl bătrân bombănise ceva la încheierea tratatului, ceva ce începea cu „…pă vremea mea” când auzise că fii’su nu va mai face nici o călatorie, dar nu îndrăznea să treacă peste cuvântul Ilenei. Pe deasupra, Zmeul era destul de miserupist când venea vorba de astfel de chestii aşa că putem spune că se scrisese atunci un nou capitol în istoria poveştilor cu Feţi-Frumoşi.

Revenind la Făt-Frumos Junior al 257-lea, acesta tocmai să pregătea de plecare. Într-o oră avea întâlnire cu prinţesa. Pe prinţesă o găsise Zmeul Jr. pe un site cu id-uri de mess, printzessik_froomooshik ( Soozy PrinNTZe$$a Ta ) şi din poze părea ok. Plus că avea mult aur pe ea deci clar era prinţesă. A decis într-un final să ia autobuzul şi să coboare cu o staţie înainte, după care să o ia pe jos. În modul acesta prinţesa nu avea să ştie că a venit cu autobuzul. E drept că avea să afle că n-are maşină sau cal fermecat mai devreme sau mai târziu dar până atunci avea timp destul să cucerească prinţesa, doar era totuşi un Făt-Frumos. Vorba poetului, „Făt-Frumos, băiat frumos, şi călare şi pe jos”.

Ajuns într-un final la locul de întâlnire, Făt-Frumos Junior avu parte de şocul vieţii sale, nici dacă dădea faţă cu balaurul nu s-ar fi speriat într-un asemena hal. Prinţesica sa era de fapt o haladită de vreo 95 de kilograme, îmbrăcată însă în haine mulate şi lucioase, cu mai mult machiaj pe faţă decât un războinic zulu african. Dacă n-ar fi ştiut mai bine ar fi zis că e de fapt zmeul, însă acesta îl aştepta la colţ, după cum stabiliseră noaptea trecută pe mess.

Neamul lui Făt-Frumos (şi nu numai) s-a stins oficial în acea seară, când Ileana Cosânzeana şi Mama Zmeilor au aflat că odraslele lor s-au făcut gay şi-au fugit în lume. Cu prinţesa nu ştiu ce s-a întâmplat, dar ar fi fost mişto s-o mănânce balaurul.

In lipsa de timp, chef si inspiratie nu am mai scris de ceva vreme. Am gasit insa acum cateva momente, cautand cu totul si cu totul altceva, un text mai vechi, de acum cateva luni. Parca nu l-am mai pus pe blog. Textul e sec si fara morala…

[edit]Era sa uit, asta e pentru Miruna, ca tot spunea ea ceva la un post mai recent, incercand sa vada daca mai postez ceva sau nu (sau cel putin asa am inteles).

L-a cunoscut într-o vară, o vară veche, cum erau odată, fară călduri secetoase, fără praf şi miros de transpiraţie, ci vară cu miros de iarbă verde şi proaspăt tunsă şi răcoare de umbră de pom. El era mic şi prost, celălalt era mare şi prost. Diferenţa consta în tipul de prostie. Dacă cel mic era neştiutor, fraged la vârstă şi necopt la minte, aflat încă în acea perioadă a vieţii în care te agăţi pe cât mai poţi de credinţă în basme şi încerci să mănânci tot ce zboară, cel mare era mai mult naiv. Prostia sa era una infantilă, copilăroasă, imatură. Era în acelaşi timp ignoranţă şi refuz de a se adapta la societate, putând fi reprezentată de o pereche de ochelari de cal ce îl împiedicau să vadă tot ceea ce era important pentru unii: nu vedea banii, avantajele unui loc de muncă mai bun sau pur şi simplu toate acele lucruri pentru care se zbat oamenii. Nu îl interesau şi prin urmare nu ştia cum să le obţină. În acelaşi timp, nu vedea nici rostul memorării a tot soiul de date, cifre, şiruri de litere cu mai mult sau mai puţin sens, formule şi expresii. Nu vroia să ştie de ce plouă afară, din ce sunt formaţi norii şi care este formula chimică a picăturii de apă, se mulţumea doar să stea în ploaie, să privească către cer, clipind haotic şi iregulat încercând să evite stropii de apă ce îi veneau în ochi.

Din multe puncte de vedere erau similari, din multe puncte de vedere erau diferiţi iar ceea ce îi unea era fraza „Eşti un prost!”, auzită de mult prea ori de la familie, cunoscuţi şi poate simpli trecători pe stradă, deranjaţi de vreun gest anume. Celui mic nu îi păsa însă de acest lucru. Era prea mic, mai putea încă să uite repede toate cuvintele urâte şi toată supărarea. Îi arătai un fluture frumos colorat şi alerga după el încercând să îl prindă până când i se uscau lacrimile pe obraji. Desigur, nu a reuşit niciodată îl prindă. Era prea stângaci şi prea fragil, nu avea agilitatea necesară şi, poate în mod paradoxal, nici acel tip de noroc supranumit prostesc, dar acest lucru nu îl împiedica să se bucure de actul în sine, de a alerga după un fluture frumos colorat, neavând nevoie să simtă şi satisfacţia capturii. În opinia lui, un fluture prins era un fluture după care nu mai putea alerga.
La fel de mult şi de des alerga şi după minge, aceeaşi minge veche, tocită şi peticită, murdărită de iarbă şi noroi, uşoară şi elastică. Şi rotundă, dar asta se subînţelege.

Nici celui mare nu îi păsa. Era poate chiar mai copil decât cel mic. Şi se jucau împreună toată vara, zi de vară până’n seară, alergând după fluturi şi lovind mingea, aşezaţi pe iarbă, rezemaţi de un gard şi la umbra unui corcoduş. Nu aveau nevoie decât de apă, ce se găsea din abundenţă, rece şi limpede, pe la câte o pompă sau o ţâşnitoare.

Pe urmă începea şcoala.

Atât.

Tragedia familiei Grigore Teodosiu şi Grigore Marilena a început fără ca ei să ştie în ’86, în timpul exploziei de la Cernobâl, când Marilena încă îi purta în pântece pe tripleţii familiei Grigore. Copiii nu au părut a fi afectaţi de radiaţii la naştere, născându-se ca toţi copiii cu câte o perche de mâini, de ochi, de urechi, câte un nas şi-o gură (fiecare), precum şi cu toate dotările specifice unui mascul în stare de funcţionare. N-au fost nici retardaţi, crescând la fel ca nişte copii normali. Mai mult chiar, toţi au manifestat o predilecţie deosebită faţă de limba română. Nefericitul accident care a lovit familia Grigore a avut loc mult mai târziu, peste ani buni de zile, când familia nici măcar nu se aştepta.

Primul afectat a fost fiul ce mare, Gherasie, care o moştenise pe mă’sa şi era prin urmare o fire mai bolnăvicioasă şi mai sensibilă. Gherasie Grigore a devenit repede o oaie neagră a familie şi a fost uitat de toţi când a decis să devină călugar, simţind aşa, o chemare aparte făţă de cele scrise. Bun, peste asta a mai trecut cum a trecut familia Grigore. Chiar dacă erau cu toţii buni creştini, şi-ar fi dorit şi ei ca fiul cel mare să îi calce pe urme tatălui şi să preia aprozarul pe atunci, magazinul mai nou, afacerea familiei. Dar n-a fost să fie. Cu toate acestea, l-au iertat căci era totuşi un slujitor al Domnului şi deh, se puteau lăuda la rude cu el cum că e pios şi alte chestii. De altfel, de când cu Gherasie călugar, Teodosiu începuse să mai tragă chiulul duminica de la slujbă că doar avea pile la ăl de Sus. Asta până când a fost dat afară din mănăstire şi s-a făcut pustnic. Aparent, îl lovise un soi de „grammar-nazism” şi se apucase să corecteze gramatical o scriptură veche de câteva secole din dotarea bisericii (”grăiescu-vă“, nu “grăiescuvă”, încărcălise el printre altele). Peste asta, familia nu a mai putut trece aşa că Gherasie şi-a petrecut următorii ani trăind în pustietate şi predicând, în mod corect gramatical, cuvântul lui Dumnezeu veveriţelor şi vrăbiilor.

Următorul a fost fiul mijlociu, Nelu. Un bărbat foarte misogin, nici el nu reuşise să aducă prea multă fericire părinţilor săi. Necăsătorit, urâcios şi fără prea mulţi prieteni, lucra undeva la o firmă de construcţii, făcând o muncă de birou. Într-o bună zi, a citit într-un ziar, la rubrica „Să vorbim corect”, un mic articol care spunea că pluralul corect al substantivului „boschet” este „boschete, lucru care l-a enervat la culme, el ştiind că se zice „boscheţi”. De altfel, „boschete” sună extrem de incorect. Dar ceea ce l-a deranjat cu adevărat şi l-a făcut să îşi iasă din pepeni a fost explicaţia, şi anume că este un substantiv neutru, fără gen, fiind masculin la singular şi feminin la plural.

„Adică avem un boschet şi două boschete???”, urlă el în birou. „Deci dacă iau un boschet separat e boschet bărbat, dacă mai iau încă unul e tot un boschet bărbat dar dacă îi pun la un loc ies două boschete femei, chiar dacă sunt aceiaşi boscheţi bărbaţi? Huo femeile!!! Ne manipulează limba, barbaţii rămân bărbaţi indiferent de număr, huo, nemernicelor de femei care ne-aţi pocit limba!”.

Nelu Grigore a fost primul dintre fraţi care a ajuns la puşcărie după ce şi-a pocnit o colegă în cap cu scaunul, auzind-o spunând că trebuie să cumpere două ouă în drum spre casă, şi nu doi oiuri, cum considera el.

Ultimul lovit de năpasta şi al doilea care a ajuns în spatele gratiilor a fost Mateiaş, mezinul. Mateiaş Grigore, lumina ochilor cuplului Teodosiu şi Marilena Grigore, era cât de cât realizat în viaţă, având o soţie, pe Eufrosina, şi doi copii, Dănuţ şi Dorinel. Această ciudată boală s-a manifestat şi în cazul lui diferit, făcându-l să pocească cuvintele. Oarecum… Când l-a întrebat nevasta într-o seară ce face, i-a zis că „miesomnează”, în loc să spună că îi e somn. Când l-a întrebat ce face în bucătărie, i-a zis că „curăţcartofuieşte” pentru că „iefomează”. După vreo două luni de la începerea incidentului, Eufrosina i-a zis că îi ia pe copii şi se duce la maică’să, că nu vrea să stea în casă cu un incult care nu ştie să vorbească şi de care râde toţi vecinii, fapt pentru care Mateiaş a pocnitocuciocanuit-o letal, fiind şi el trimis la pârnaie.

În mod ironic, Gherasie a fost cel care a ajuns ultimul în arest, deşi a fost primul lovit de boală. Pe l-a luat garda după ce a fugărit un copil care scrisese cu degetul „spalămă” pe parbrizul unei maşini. Cică ar fi continuat să urle „spală-liniuţă-mă!!!” timp de vreo trei ore după ce a fost capturat.

De ceva vreme încoace Neculai tot auzea zgomote ciudate din podul casei. La început nu şi-a făcut cine ştie ce griji. Casa era veche, scândurile putrezite şi podul prăfuit fusese bântuit de şoareci şi şobolani de când se ştia el. Cine ştie, poate că îşi făcea veacul pe acolo vreo pisică şi mai dărma chestii. Oricum, nu era bai. Până într-o noapte în care s-a trezit cu un urlet spărgându-i timpanele, urlet ce venea desigur din pod. Un „bleargh” din ăla grohăit.

„Mă, ce mama mă’sii”, gândi Neculai. Om mai dintr-o bucată, nu era nici slab de înger, nici fricos, nici cu credinţă în strigoi, vampiri, pricolici sau alte trăznăi. Credea doar în Maica Domnului, Iisus Hristos, Sfântul Duh şi alte creaturi bisericeşti şi se îndoia că i-ar putea bântui aşa ceva podul.

Se dădu jos din pat după ce scoase lanterna de sub pernă. Îşi lua papucii în picioare mai mult pe simţite, pentru că era prea ocupat să îi dea palme lanternei, acel mic impus iniţial de care avea nevoie să se aprindă.

„BLEARGH, BLEARGH”, se auzea din pod dar Neculai tot netulburat continua să rămână.

„Ho, arză-te-ar focu’ să te arză, stai că vin eu acuş la tine!”, urlă şi Neculai, după care puse mâna pe un vătrai, pentru orice eventualitate. Ajunse şi la intrarea în pod după câteva zeci de secunde. În timp ce îndrepta lanterna spre tavan, să vadă să fixeze scara, văzu că din tavan se scurgea pe alocuri un lichid verzui şi dubios. Neculai, om născut şi crescut la ţară, fără televizor prin cablu, doar cu o antenă ce prindea TVR 1 şi un tranzistor de pe vremea comuniştilor, la care asculta Radio România Actualităţi, nu ştia el de ectoplasmă şi alte manifestări paranormale ale entităţilor din sfera lumii de dincolo. Nah, nu-l ducea capul la aşa ceva aşa că se gândi că s-o fi spart butoiul cu varză pe care îl ţinea acolo. „’tu-i mama mă’sii”, blestemă el la gândul că trebuia să înlocuiască bunătate de birou, dar gândurile sale pline de blestemături spurcate fură repede întrerupte de un alt şir de bleargh-uri.

„Care eşti mă acolo?”, urlă el în timp ce împingea cu vătraiul clapa podului şi îşi scotea capul prin deschizătura creată.

„Care eşti mă?”, urlă el iar odată urcat în pod, ţinând vătraiul ameninţător în aer şi căutând făptaşul cu lanterna prin beznă.

„Bleargh!” se auzi de lângă butoiul cu varză. Întoarse repede lanterna în acea direcţie şi văzu un înger care bora. Era un înger în toată regulă, cu zulufi blonzi, togă albă (sau mă rog, fusese albă iniţial, acum era plină de vomă verzuie), avea şi aripi, tot albe, şi un halo nu foarte luminos deasupra capului. Numai că eram cam beat. Neculai fusese de destule ori la cârciumă încât să poată recunoaşte lejer un om beat. Sau înger.

Cum era om cu frică de Dumnezeu, Neculai se abţinu să ia îngerul la omor cu vătraiul. De fapt, se simţea chiar plin de evlavie şi pioşenie, doar avea un înger, trimis al Domnului, în faţa sa. E drept, unul cam beat, care îi umpluse podul de vomă sfinţită, dar înger.

„Neculai, fiu iubit al Domnului”, îi spuse acesta printre sughiţuri, „binecuvântată fie casa ta şi această varză murată cu care ne dregem noi îngerii după beţie, şi sfinţit fie numele tău”, după care se apucă să îndruge fără noimă câteva pasaje din Biblie, despre Matusalem şi unu’, Nae, care e posibil să fi fost de fapt Noe. În tot acest timp, Neculai îşi făcea semnul crucii şi recita Crezul.

După ce îngerul şi-a mai revenit din beţie şi mahmureală, a aflat de la acesta că fiind un om cât de cât cucernic, cu teamă de Dumnezeu, care mergea duminica la biserică şi se închina noaptea, ţinea post şi înjura cu cumpătarea, era îndeajuns de sfânt încât să aibă onoarea ca varza sa murată să fie folosită de îngerii beţi, ca să îşi mai revină din mahmureală. Că deh, mai era ziua de naştere a Domnului, mai îşi sărbătorea câte un sfânt onomastica şi, ce să le faci, e şi îngerii oameni, mai bea şi ei din când în când.

După această păţanie, Neculai şi-a dedicat restul vieţii verzei murate. Avea tot timpul măcar 2-3 butoaie de varză în pod, împodobite frumos cu cruciuliţe şi icoane iar drept răsplată, Dumnezeu îi binecuvântă viaţa cu fericire şi noroace. A murit la înaintata vârstă de 89 de ani, după ce a căzut cu capul într-unul din butoaiele scoase la spălat. L-au înmormântat ca la carte iar când l-au dezhumat, preotul satului a constatat că trupul lui Neculai nu numai că nu putrezise dar încă mirosea a varză murată. A primit atunci un bine meritat hram de sfânt, care i-a adus multă bucurie lui Neculai, sfântul Neculai acum, care tocmai pregătea nişte varză murată pentru Sfântul Duh în Rai la aflarea veştii.

Tragedia coşului de gunoi este că nu realizează că este un coş de gunoi. El doar stă acolo şi face ceea ce ştie el mai bine: stă.  Cei care cred că nu asta ar ştii cel mai bine coşul de gunoi se înşeală amarnic. Nu e nici o filozofie să fii coş de gunoi, nu trebuie să faci nimic anume. E de ajuns să stai şi atât, chiar şi o găleată o poate face (sau uneori un om). Singura chestie e că trebuie totuşi să stai pe loc, e cam greu să nimereşti un coş de gunoi în mişcare, avem şi-aşa destule resturi pe asfalt şi trotuare.

Mulţi ar spune că e ceva înjositor să fii un coş de gunoi, să te umple toţi cu toate rahaturile, uneori la propriu, alteori la figurat, şi să nu poţi să faci nimic în legătura cu asta. Mulţi s-ar revolta, ar sări la bătăie, ar arunca indignaţi gunoaiele aruncate înauntru şi ar vorbi despre drepturile omului, sau ale lucrurilor, s-ar simţi discriminaţi, înjosiţi. „Crezi că poţi arunca orice doreşti în mine doar pentru că sunt un coş de gunoi? Cunoaşte-mă înainte să mă judeci. O campanie împotriva discriminării coşurilor de gunoi”. Da, mulţi ar face asta. Dar nu şi un coş de gunoi autentic.

Un coş de gunoi autentic ar sta. Nu i-ar păsa prea mult. De fapt, poate că uneori i-ar conveni. Mai primeşte un rest fierbinte de mâncare iarna, o cutie goală şi rece de suc vara. Are parte chiar şi de tutun sau de stropii de alcool neconsumaţi de pe fundul sticlelor de bere. Duce  o viaţă destul de fericită în comparaţie cu mulţi alţii. Nu pupă în fund pe nimeni, nu are taxe de plătit, nu are familie de întreţinut, nu are probleme. Stă. Şi dacă nu s-ar mai arunca din când în când câte un gunoi în el, s-ar putea considera un coş fericit, poate cel mai aproape de fericirea absolută.

Poate cel mai important lucru este acela că un coş de gunoi nu conştientizează că este un coş de gunoi. Până la urmă, ce este acela gunoiul? Resturi de mâncare, obiecte stricate, hârtii, ambalaje? Dacă stăm bine să ne gândim, casa unui om este mult mai plină de gunoi, genul acesta de gunoi, decât orice tomberon. Dar bine… speculăm prea mult, unui coş de gunoi chiar nu îi pasă de astfel de lucruri.

În principiu, el stă. E doar un coş, cam asta e esenţa. Ceea ce îl face un coş de gunoi şi nu un simplu coş sunt lucrurile aruncate în el. Practic, asta îl defineşte, îi adaugă acel „de gunoi” asemenea unui titlu nobiliar. Ia orice, orice, aruncă gunoi şi îl transformi în acest obiect pe care îl întâlnim mai mult sau mai puţin pe toate drumurile. Interesant e că atunci când se aruncă ceva pe stradă, lumea întreagă devine un uriaş coş de gunoi, nefăcând abatare de la această regulă nescrisă. Iar dacă lumea e coşul, noi suntem gunoaiele. În mod paradoxal, singurele lucruri care s-ar sustrage din categoria de „gunoaie” ar fi coşurile, simple coşuri neutilizate şi lipsite de ceea ce le defineşte. Rămânem noi în schimb.

Oricum coşului nu îi păsa. El doar stă.

Ca de obicei, a fost odată ca niciodată o fată cu miros de dulciuri. De ce mirosea a dulciuri nu spun, e mai bine să rămână un mister lăsat la imaginaţia fiecăruia. Spun însă că fata cu miros de dulciuri avea, în mod mai mult sau mai puţin normal un prieten uşor obsedat de mâncare. De fiecare dată când se întâlneau, băiatul stătea mai mult cu nasul în gâtul ei, îmbătându-se practic cu aroma ei de cofetărie.

Interesant e că fata nu mirosea mereu la fel. Uneori avea miros de prăjituri cu vanilie, alteori avea miros de acadele şi câteodată mirosea a gumă de mestecat cu cireşe, genul ăla de gumă după care îţi lasă gura apă. Sau de caramele, bomboane, etc. Oricum, cert e că avea un miros dulce şi apetisant. Şi băiatul îi savura mereu aroma, simţind aceeaşi stare de extaz şi beatitudine pe care ar simţi-o un om normal într-o grădină plină cu flori parfumate.

Într-o bună zi, mirosul fu mai îmbietor decât de obicei. Aroma era atât de intensă, de dulce şi de savuroasă încât băiatul nu se mai putu abţine şi începu să aibă gânduri ciudate. Dar nu, nu vă gândiţi la cine ştie ce prostii, gândurile lui ciudate erau de o cu totul şi cu totul altă natură. Scufundat cu nasul în gâtul ei şi mângâindu-i fetei pletele ce îi acopereau faţa, gâdilându-i obrajii cu fiecare mişcare a ei sau adiere a vântului, începu a se gândi că poate mirosul venea de la părul fetei. Înconjurat din toate părţile de dulce şi salivând la gândul bomboanelor ce îi umpleau imaginaţia, începu să se uite la firele subţiri şi negre de păr şi să i se pară că aduc a vată de zahăr. Şi încet, încetişor, la început timid dar prinzând curaj pe parcurs, a început să i le molfăie.

La început fata nu i-a dat atenţie. Îl ştia mai ciudăţel şi se gândi că e doar un moft de moment până când realiză cu groază că îi dispăruse deja jumătate din odată bogata-i podoabă capilară. Şi băiatul continua să roadă fire de păr. Acum, că firele de păr chiar îi erau dulci sau că ajusese băiatul să aibă halucinaţii gustative cauzate de prea mult miros de dulce, iarăşi, nu se ştie. Tind să cred că adevărul e undeva la mijloc. Oricum, fata se speriase teribil, oricine ar fi făcut-o în locul ei. Să fim serioşi, cine nu ar reacţiona cu groază la vederea unui individ care îti mănâncă părul din cap cu o expresie dubioasă pe chip. Drept urmare, s-a ridicat în grabă de pe banca unde stăteau amândoi şi a luat-o la goană. Băiatul, cu burta plină şi greoi, nu a reuşit să o prindă.

S-au împăcat într-un final, fata punând totul pe seama unei scurte nebunii de moment. L-a întrebat însă de ce a făcut-o, atunci când s-au revăzut prima dată după acel… mic incident.

„Aveai gust de căpşuni glazurate”, i-a spus băiatul în timp ce privea pofticios puţinul păr rămas şi ascuns de o frumoasă căciuliţă cu urechi de iepuraş.

Dedicat cuiva dulce

Litera G de pe tastatura era certată cu vecina sa, H. De când fusese pătată cu grăsime de un deget soios de tastator neglijent, se simţea mai cu moţ şi mai lucioasă. Din acest motiv, H, sau Hortensia pe numele ei întreg, nu o putea suferi şi o tachina mereu spunându-i că e patată cu rahatul muştelor care au tras la untura de pe ea. Îi mai zicea şi că G vine de la grasă. Litera G, Gherghina, mai incultă, o făcea Hurvă şi atât, neştiind insulte care să înceapă cu litera H. Filica, litera F, vecina din stânga a Gherghinei încerca mereu să le împace dar fără nici un succes, ajungând chiar ţinta înjurăturilor ambelor litere atunci când spiritele erau prea încinse. În rest, celorlalte litere li se cam rupea de cearta celor două. T, sau Tălâmbache pentru prieteni, era chiar încântat. Fiind fix deasupra lor avea vedere perfectă la spectacol. E drept, acest pseudospectacol cu iz de OTV, reprezentat de mahalagismele de prost-gust pasate între G şi H, era destul de neinteresant, neridicându-se la nivelul unui Magda Ciumac vs. Tolea, Băsescu vs. opoziţie sau Gigi Becali vs. orice om cu creier, dar lui Tălâmbache nu i se spunea Tălâmbache fără nici un motiv. Ar fi putut admira două pietre rostogolindu-se cu acelaşi interes cu care urmăresc alţii cursele de formula 1. I se trăgea de la mult prea numeroasele burice de deget primite în cap, tastatorul având un veritabil fetiş pentru cuvintele ce conţineau acea literă de mai multe ori.

Singura literă care era chiar enervată de situaţie era M, Mircea. Din ce cauză? G, Gherghina, mai de la ţară, nu ezita să încerce să o scuipe’n faţă pe Hortensia. Cum avea însă plămâni puternici şi o ţintă deloc pe măsura, flegma ei zbura deseori prin aer, trecând peste H şi aterizând frumos fix în capul lui Mircea. El săracul tot încerca să îi spună să scuipe mai cu talent dar G nu îl băga în seamă, lucru perfect normal dacă e să ţinem cont că M era vecin cu < şi , ce făceau parte din cadrul simbolurilor, un fel de ţigani ai tastaturii, care mai stăteau săracele şi înghesuite, câte două pe tastă. Ori cine era prin preajma lor nu prea era privit cu ochi buni, existând acea suspciune ca poate le-o fi preluat din proastele obiceiuri.

Exasperat de situaţie, Eustache, litera E, bun prieten cu Mircea, a încercat într-o bună zi să obţină audienţă la Enter, să îi explice situaţia. Mai elegant din fire şi deci mai prezentabil, litera E avea şi unele legături de sânge cu elita tastaturi, literele aristocrate (Tab, Page Down, Print Screen, etc.). Se zvonea că ar fi copilul nelegitim al lui End cu Backspace însă în lipsa unei dovezi clare râmânea o simplă literă, chiar dacă unii îl mai tratau cu un oarecare respect, în speranţa că poate-poate o ajunge măcar un Enter de pe tastatura numerică într-o bună zi, şi să aibă şi ei pile la el.

În tot acest timp, Aliodor sau litera A, nu privea cu ochi buni situaţia. El era poate cea mai muncitoare tastă, una dintre cele mai lovite litere. Oprimat zilnic de buricul degetelor, se simţea nedreptăţit şi persecutat din cauza faptului că era o vocală. În opinia sa, nici măcar tastele de direcţie în timpul unei partide de NFS nu erau la fel de muncite şi considera că ar fi trebuit să primească şi el o mărire şi/sau o decoraţie, mai ales că mai trebuia câteodată să îşi pună tot felul de porcării prin cap, ca să-l facă pe „ă” şi pe „â”.

„Sunt ca un 3 în 1”, obişnuia el să le spună celor care doreau să îl asculte, îndeosebi literelor Q, S şi Z, vecini care erau obligaţi să îi suporte trăncăneală din motive de mică distanţă între ei.

Revenind, Aliodor se simţea deranjat că E va fi primit în audienţă la Enter pentru urâtul ala de M, în condiţiile în care el se chinuia de ani de zile să obţină o astfel de audienţă fără nici un folos. Ajunsese chiar să creadă că există un soi de conspiraţie împotriva sa, lucru oarecum adevărat, pentru că domnul Caps Lock, a cărui moşie se afla lângă A, avusese grijă să îl anunţe pe Enter ce pisălog este acesta şi îl avertizase să nu îl primească vreodată în audienţă, pentru a nu îşi face nervi inutil.

În acelaşi timp, undeva departe, peste mări şi ţări şi o duzină de taste, 6 încerca să o pună de-o combinaţie cu 9.

„Poate la cartelă”, îi răspunse aceasta, după care îl rugă pe Num Lock să dea stingerea.

Am fost azi la doctor să fac rost de o adeverinţă medicală, să mă pot înscrie la masterat. În plus, am zis să plătesc şi factura pentru curentul electric, dacă tot aveam drum prin centru. Şi mă duc la doctor, fac rost de adeverinţă şi mi se spune că mă costa 10 lei pe care trebuie să îi plătesc la casă. Scump, doamnă, scump, dincolo era mai gratis dar deh, m-au pus unii să schimb medicul de familie. În fine, mă duc eu să plătesc că 10 lei nu e o avere. Problema e că nu mai aveam mărunt deloc în casă. Cu excepţia unor monezi, nu mai aveam decât bancnote de 100 şi 50 de lei, pe-aia de 100 luând-o la mine, că factura la Electrica era de vreo 55 de lei. Îmi zice don’şoara asistentă că nu are să îmi dea rest. Ok, înţeleg, era cabinet medical, poate nu aveau la ora aia (11 fară ceva) să îmi dea restul. Tot trebuia să merg la Electrica, urma să primesc acolo rest, şi am întrebat dacă pot reveni mai târziu să plătesc. Au zis că pot, perfect, următoarea destinaţie: casieria Electrica. Ajung acolo, cică mă costă vreo 50 şi ceva de lei, scot bancnota de 100 de lei şi mă întreaba tipa dacă nu am 10 lei să îi dau, 5 lei, etc. „Îmi pare rău, doamnă, nu mai am”, zic eu şi îi arat portofelul chel.

Vai, atât mi-a trebuit. Mi-a aruncat o privire din aia feroce de-am simţit că îmi îngheaţă sângele în vene şi a început să bombăne cum că îi iau eu tot măruntul, nedorind să înţeleagă că eu chiar nu aveam de unde să îi dau. Mi-a dat restul într-un final, cu atâta scârbă şi răutate încât mă gândesc că poate o fi blestemat bancnotele. Şi stau şi mă gândesc… nu e prima dată când trec prin aşa ceva.. oare oamenii ăştia, clasa nevertebrate încrengătura casieri, mă cred vreun măruntofil care păstrează acasa tot mărunţişul şi se excită la atingerea monedelor, sau cum? Ca un fel de Gollum, îmi păstrez bancnotele mici şi mărunţişul, le strâng la piept şi sâsâi macabru: „mai preşiăssssssssss”. Pai chiar aşa, dom’le?

Se pune totuşi o problemă serioasă aici. De atâta amar de vreme mi-e frică să mă duc undeva cu bancnote mari, având încă sechele nevindecate din copilărie şi amintiri refulate cu vânzătoare acre, care mă bântuie în vis şi mă trezesc noaptea plin de sudoare şi urlând „DA’ N-AM MARUNT, TANTIIIIIIII!!!111”

Unde se duce măruntul nostru? Cine ni-l fură? Ce se întâmplă de nu are nimeni mărunt?

Încep să cred că totul este o conspiraţie de-a masonilor. Asemenea piticilor din South Park ce furau chiloţii oamenilor noaptea, la fel şi masonii vin şi ne uşurează de mărunt noaptea. Mi se pare plauzibil, că oricum, nici pe masoni nici pe piticii chiloţişti nu i-a văzut nimeni deci un sâmbure de adevăr trebuie să existe. O să ziceţi că exagerez, că bat câmpii, că sunt doar un alt conspiraţionist lunatic… ORLY, vă zic eu vouă, ridicând sprânceana. Poate că vi se pare că nu are avea nici un motiv dar vă înşelaţi amarnic…

Totul e o conspiraţie… o masivă, secretă şi malefică conspiraţie de a ne fura mărunţişul, într-o încercare mârşavă de a ne destabiliza economia. Dacă nu ar mai exista mărunt să primim rest, ar mai cumpăra oare cineva ceva? Ne-ar duce oare capul să cumpărăm chestii de fix 50 de lei, 100 de lei, 200 de lei? Vezi să nu… Fără mărunt, economia mondială s-ar duce de răpă, am fi cuprinşi de haos şi o nouă criză, mai aprigă decât asta recentă s-ar instaura. Şi exact asta urmăresc masonii…

Propun înfiinţarea unui Fond al Mărunţişului Internaţional (prescurtat FmI – Fî-Mîmic-I, pentru a nu se confunda cu FMI, Fondul Monetar Internaţional), care să manevreze cu grijă şi cu băgare de seamă tot mărunţişul din lume. Şi mai propun şi raţionalizarea măruntului. Fiecare om să primească lunar cate 2 monezi de 50 de bani, 7 monezi de 10 bani şi 5 de 5 bani, precum şi 5 bancnote de 5 lei şi 4 de 10 lei, pe care să le preţuiască ca pe ochii din cap şi să le folosească cu cumpătare. Altfel… ne paşte un viitor sumbru în care mătunţişul o să ajungă pe cale de dispariţie. Mă şi văd ducându-mi nepoţii la muzeu şi un ghid arâtându-le cu admiraţie şi emoţie în glas: „aceasta este faimoasa moneda de 10 bani, aflată pe cale de dispariţie. Mai la stânga avem una de 50 de bani, la fel de rară. Sperăm să le facem să se împerecheze, poate se vor înmulţi. Iar aici, în dreapta, o bancnota de 1 leu, una dintre cele 5 rămase în lume”. Iar eu, mi-aş depăna amintirile şi le-aş povesti:

„Ştiţi, când eram eu tânar, o vânzătoare trebuia să îmi dea 20 de bani restul iar eu, generos şi mărinimos, i-am spus într-un acces de grandomanie – Lăsaţi, doamnă, sunt doar 20 de bani, păstraţi-i dumneavoastră!”

Iar nepoţii, de colo:

„Minţi, tataie, n-ai văzut tu 20 de bani în libertate, ne crezi de-ăia micii, să ne iei cu vrăjeli din-astea?”

Vreţi să ajungeţi aşa? Nu cred…

Puneţi-vă măruntul la păstrare de pe acum… cică murat se conservă cel mai bine.