Sper că nu am mai postat păţania asta pe blog, ar fi destul de trist. Ce vreau să vă povestesc s-a întâmplat când eram eu într-a 12-a, prin februarie, daca îmi aduc eu bine aminte.

Participasem la un concurs de informatică+istorie (Istorie şi societate în dimensiune virtuală), pentru care făcusem un soft educaţional despre Cruciade, cu care mă calificasem pentru faza naţională ce se desfăşura la Focşani.

Am stat acolo vreo trei zile, cazaţi în internatul unuia dintre liceele din oraş. Spre norocul meu, am nimerit nişte colegi de cameră foarte tari: amuzanţi, de treabă, fără fiţe şi aere, cu care m-am împrietenit repede. Şi ne-am dus noi în prima zi la biliard, într-unul din cluburile din Focşani. Asta se întâmpla în timpul zilei, profii ştiau de noi. So far, so good. Am jucat noi biliard şi ne-am distrat pe cinste (eu cel puţin eram în perioada în care mergeam săptămânal cu Dragoş în Junior să jucăm aşa ceva), după care ne-am întors în camere. Nu era foarte departe de internatul nostru, şi nici drumul nu era complicat.

Şi se face ziua concursului. Mergem, prezentăm lucrările, ne duc ei după aia la teatru, după care în excursie la o mănăstire şi alte obiective turistice, după care să vizităm fabrica de vinuri din Focşani iar la final, ne duc la un local din afara oraşului, unde are loc un soi de bal de „la revedere”, doar urma să plecăm în ziua următoare, după festivitatea de premiere şi, implicit, aflarea rezultatelor. La final, ne duc pe toţi acasă cu autocarul. Deja se făcuse vreo 12 jumate (noaptea). Ajunşi în cameră, ce ne gândim noi… hai la un biliard. Că deh, de mâncat – mâncasem, de băut – băusem, fiecare masă având câte doua sticle de demisec, şi, poate cel mai important, în ziua următoare urma să ne împrăştiem cu toţii prin toată ţara. Aşa că ce ne-am zis noi? Hai să profităm de ocazie.

Plecăm frumuşel pe jos către club, având grijă să nu fim observaţi de profi, să nu facă vreunul gură. Merge totul fără probleme până când ajungem fix peste drum de sala de biliard când, să vezi tragedie, apare maşina de poliţie…

Eu, major deja de câteva luni, nu aveam nici o treabă. La fel şi încă unul sau doi tipi. Restul însă erau minori, pe la 16-17 ani. Aşa că ce zic ei: „Mă, nu le spuneţi ăstora că mergem la biliard, că fac urât pe urmă. Le spunem că am fost nu ştiu unde şi-aşa şi pe dincolo şi şo-şo-şo”

Trage dubiţa lânga noi, coboara geamul şi apare una bucată mutră de poliţai tânar, cu una bucată poliţistă tânără după e.

-„Bună seara, actele la control vă rog. Ce e cu dumneavoastră aici la ora asta” şi alte vrăjeli.

Le spunem noi că suntem de la un concurs de informatică, am ieşit cu colegii la o pizza şi am rămas până mai tarziu, după care, când a trebuit să plecăm, ne-am rătăcit şi nu am mai găsit drumul spre internat.

Se uită poliţistul la feţele noastre, vede că nu avem mutre de golani, se uită şi la buletine şi vede că eram cu toţii de prin alte oraşe şi ne crede. După care începe să ne explice el frumos cum să ajungem înapoi.

Vaaaai, mulţumim frumos, dom’ poliţist! Îi facem cu mâna, ne prefacem că o luam înspre internat uşurel, aşteptând să dispară maşina de poliţie şi să o tulim repede să jucam biliard. Repet, clubul era peste drum. Fix peste drum! Era în fata noastră, îl puteam vedea, îl puteam mirosi şi, în vreo câteva secunde, îl puteam şi pipăi! Când, stupoare! Dubiţa de poliţie dă cu spatele şi vine iar lângă noi, făcându-ne semn să ne apropiem.

-„Mă, băieţi, hai să fac şi eu o faptă bună. Ia urcaţi voi în dubiţă, că vă ducem noi la internat.”

Deschide duba, ne bagă în spate ca pe infractori, şi pleacă liniştit în timp ce noi priveam jinduind spre clubul unde urma să jucăm biliard. Atât de aproape şi totuşi atât de departe. Am coborât apoi ruşinaţi la internat, mulţumind fals poliţistului în timp ce continuam să îl înjurăm în gând, ferindu-ne să fim văzuţi de cineva. Nu de alta, dar nu prea dă bine să fii văzut coborând din duba polţiei.

Ce să facem după asta? Să riscăm să ne întoarcem la club? Ei, na! Atât ne-ar fi trebuit, să ne vadă iar poliţistul ăla. Clar o încurcam. Ne-am întors în cameră şi, după ce au râs restul de noi, am jucat Popa prostu’ până la 5 dimineaţa.

Pe la 7, în timp ce eu dormeam buştean, mi s-au făcut următoarele poze:

P.S. Nu am fost singurul, si ceilalti care dormeau au fost pozati in astfel de ipostaze. Din nefericire insa, fotograful mi-a trimis doar pozele cu mine.

Când eram mic şi îmi petreceam copilăria la bunici, unul dintre cei mai interesanţi săteni era nea Nae. Nea Nae era vecinul nostru de peste drum. Ce era interesant la el era modul în care mergea. Nu îmi mai aduc aminte şi din ce motiv însă ştiu sigur că nea Nae mergea şchiopătând.

Mersul lui şontânc mă intriga şi mă fascina chiar mai tare decât unghia lungă de la degetul mic al frizerului, un alt personaj pitoresc. Am fost considerat precoce pentru că la foarte frageda vârsta de 3-4 ani i-am imitat mersul lui nea Nae şi l-am arătat şi bunicului meu. Nu mi se părea pe atunci că fac ceva greşit, nu râdeam de el, nea Nae avea doar un mers diferit, un mers curios şi, de ce să neg, amuzant, însă nu genul ăla de amuzant de care râzi şi arăţi cu degetul, ci un amuzant pe care îl aplauzi şi îl priveşti cu gura căscată. Acum mi-e ruşine de ce am făcut atunci, îmi dau seama că poate l-am făcut să se simtă prost.

Mai târziu, ajungând în clasa I, am avut un coleg care vorbea foarte fonfănit. Ştiţi voi… avea un accent nazal extrem de pronunţat. Cum am făcut însă parte din una dintre ultimele generaţii de copii normali (fără nici o supărare, cititori mai tineri, ştiu că nu e ceva universal valabil), nici eu, nici colegii mei nu prea am băgat în seamă lucrul ăsta. Era mai greu de înţeles uneori dar în rest era doar un alt copil de 7 ani. Ne jucam cu toţii în pauze, ne certam, ne împăcam. Cum erau toţi copiii.

La vreo lună sau două după ce a început şcoala ne-a ţinut învăţătoarea o mini-cuvântare în care ne spunea că e mândră de noi că nu am râs de colegul nostru şi nu ne-am purtat diferit cu el. Nu ştiu de restul, dar eu îmi aduc aminte şi acum cat de debusolut m-a lăsat atunci discursul învăţătoarei. Mi s-a părut fără rost… de ce nu ne-am fi purtat la fel cu el? Vorbea mai ciudat dar era tot unul de-al nostru, n-avea cinci picioare şi zece mâini, normal că îl tratam la fel.

După discursul ei am început să îl privesc altfel pe colegul meu. Aflasem ca nu era ca noi. Am încercat să îl evit ca nu cumva să îl discriminez din greşeală sau să mă port diferit cu el.

M-a apucat recent mania cu Farmville, joculeţul acela de pe Facebook în care ai o ferma unde plantezi tot soiul de chestii, creşti animale şi alte activităţi de genul aceasta. Dacă mai are cineva cont pe Facebook, să îmi zică şi mie că mai am nevoie de vecini pentru a-mi mări ferma. Că am astfel de ocupaţii nu e de mirare.

Am avut de mic veleităţi de agricultor. Crescut în umbra bunicului meu, unul dintre cei mai mari proprietari de teren din comună şi petrecându-mi vacanţele de mic la ţară, în aer liber şi printre legume şi cereale, mai aveam şi creierul spălat de Cutezătorii, Avântătorii, Temerarii şi alte reviste pentru copii de pe vremea comunismului, găsite prin pod, şi care povesteau cu patos despre tineri copii care aveau propriile lor recolte. Păi cum, eu, viitor geniu, să mă las mai prejos? Ţin minte şi acum prima mea recoltă. Cum tentativa de a face rost de un petic al meu de pământ în grădina bunicului nu a avut succesul scontat, am zis să încep de jos. Pe măsură ce aş fi strâns bani din grâne, mi-aş fi cumpărat propriul teren arabil. Şi-am început cu o boabă de porumb plantată într-o găletuşă de nisip umplută cu ţărână. Grădinar precoce, talentat şi ambiţios, îmi udam boaba în fiecare zi, descântând-o de deochi, că prea creştea frumos, şi măsurând-o zilnic. Dar visele mele de a deveni un mogul în domeniul plantaţiilor de porumb au fost sfărmate şi călcate în picioare, atât la propriu cât şi la figurat, când băiatul popei mi-a smuls frumuseţe de vlăstar de porumb din găleata şi l-a aruncat pe jos.

Ani mai târziu am intrat în domeniul comerţului. Într-un fel. Îşi făcuse sor’mea un magazin şi mi-am făcut şi eu unul, ca să nu mă las mai prejos. Vindeam fiecare ce găseam prin curte şi ne aveam singuri de clienţi. Banii erau făcuţi din frunze de liliac pe care sor’mea, un fel de Mugur Mihaiescu, îi semna cu pixul, ca să nu pot să îi falsific eu cu uşurinţă. Bineînţeles, o asemenea măsură nu mă putea opri pe mine. Înarmat cu un pix, frunze şi multă răbdare m-am pus pe falsificat bancnote. În doar cateva zeci de minute devenisem unul dintre cei mai bogaţi cetăţeni ai statului, cu vreo cateva milioane, în frunze. I-am spart însă repede, am cumpărat o tricicletă ruginită şi vreo câteva cutii de pateu goale. Şi parcă şi o piatră. Deh, nu prea aveam cine ştie ce marfă la magazinele alea.

Am avut şi talente de inginer. Îmi făcusem odată un roboţel de lemn, care avea articulaţii la genunchi şi coate, precum şi încheieturi, un fel de replică stângace a Macaron oan (Macross One de fapt, după cum urmă să aflu peste ani de zile). Dar m-am plictisit repede şi am intrat în domeniul construcţiilor de imobiliare. Ţin minte că o ajutasem pe sor’mea să îşi facă un ditamai viloiu’ la păpuşile Barbie, plus o piscină cimentată, ca să nu se scurgă apa din ea ca dintr-o simplă groapă. Dar n-a ţinut mult faza asta, preferam să fac alte lucruri mai sadice cu păpuşile ei. Pe lângă faptul că le tăiam vârfurile mâinilor şi picioarelor cu unghiera, mai făceam şi tot soiul de experimente mengeliene, schimbând între ele mâinile şi picioarele, sau sucindu-le cu faţa la spate. Parcă îi şi spintecasem capul uneia ca să vad cum Dumnezeu făcea de îşi închidea ochii singură când o culcai pe spate.

Cel mai mişto a fost când m-am făcut super-erou. Sau luptător. Aveam o bază secretă (o gaură’n perete) în care îmi depozitasem costumul de luptă: nişte pantofi vechi, o cârpă lungă ruptă dintr-un şorţ de-al bunicii mele, pe care mi-o legam pe cap stil Rambo, un lunceag (nunchak pentru necunoscători), un băţ de mătură şi parcă şi sabia lui Ştefan cel Mare, pe care mi-o făcusem singur dintr-o bucată de fier ascuţită la polizor şi câteva bucăţi de lemn pe post de mâner.

Sabia asta a lui Ştefan cel Mare era spaima gardurilor, că tot dădeam cu ea în ele, încercând să îi testez tăişul. Şi-am avut şi arcuri, arcuri rezistente cu coardă din sârmă de covrigi. Aveam şi săgeţi din lemn cu vârf ascuţit, şi-o tolbă pentru ele. Îmi lipsea ţinta dar ce să-i faci, nu le poţi avea pe toate.

Una peste alta, am fost un copil destul de tâmpit. Sincer mă mir cum de nu mi-am rupt nici un os, chit că mi-am spart capul de vreo câteva ori.

După cum spuneam mai devreme, ziua de luni o începusem nici cu stângul, nici cu dreptul, ci aşteptându-l pe misteriosul “St. Gutu”, sau Guţu după cum am aflat mai târziu. Şi am aşteptat noi mult şi bine, atât de mult încât pe Petre şi pe Andreea îi apucase foamea şi s-au dus să mănânce cartofi la cantină. Noi, restul, am rămas să îl aşteptăm pe Guţu în continuare. Mie îmi era chiar uşor teamă sincer să fiu, mi-l imaginam pe prof ca pe un fel de monstru care se hrăneşte cu studenţi, nu aveam chef să las impresie proastă lipsind sau întârziind la prima întâlnire. Singura problemă era că după jumătate de oră proful tot nu binevoia să îşi facă apariţia. La un moment dat ne spune o secretară (or smth) cum că domnul Guţu ar fi la dumnealui în birou, toooooooooooooooocmai la etajul IV, distanţă fabuloasă dacă e să luăm în considerare scările luuuuuuungi din UPG şi faptul că noi ne aflam la parter. Aparent, cei care au mai avut cu domnia sa în acea zi trăseseră chiulul şi a presupus că şi noi vom face la fel aşa că nu s-a mai catadicsit să vină acolo. Cum telefonul nu îi mergea, cineva trebuia să meargă după el. Se oferă Răzvan într-un final, un coleg, însoţit de Andrei, alt coleg şi purced ei a se căţăra pe scări. După câteva minute, coboară…
Ne uităm la moaca lui Răzvan… parcă iarăşi nu era de bine. Ne spune el că în alea 20 de secunde cât a vorbit cu el şi l-a întrebat ce şi cum i-a pus vreo 7-8 întrebări. Deloc promiţător… În fine, într-un final, după vreo câteva minute, ENTER THE GUTZU!
Vă daţi seama, eram cu toţii curioşi să vedem cum arată aşa că îl aşteptam cu sufletul la gură. Ne-a băgat în laborator şi a rămas în faţă să vorbească ceva cu tehnicianul.
Prima noastră impresie, sau cel puţin a mea, a fost un fel de lol provocat de amalgamul de trăsături destul de bizare care compuneau acest personaj, amestecat cu o uşoară senzaţie de teamă şi/sau intimidare, provocată de aerul de domnul Vucea, tipul ăla de profesor exigent, sever şi înţeptat, care îşi ţine în fund nuiaua cu care altoieşte elevii neştiutori de carte. Imaginaţi-vă un bătrânel de vreo 70 de ani (ca aspect), scund şi burtăcios şi îmbrăcat într-un costum foarte elegant, trebuie să recunosc. Adăugaţi acum o mutră de ofiţer nazist, genul pe care îi vezi prin filme mergând înţepaţi prin lăgare, cu vipuşca la pantaloni şi cravaşă în mână. Imaginaţi-vă acum acest herr profezorăn vorbind cu o voce… ei bine, cred că vocea sa ar putea intra la categoria de voce de fetiţă-băiat îmbătrânit(ă). Efeminată, uşor fonfănită, genul ăla de fonfăneală asociată guvernantelor sau fetelor bătrâne fiţoase, dar şi cu o uşoară duritate în glas, duritate de ofiţer nazist, desigur. Mai că aş rade dacă nu mi-ar fi teamă că mă va băga în camera de gazare.
Destul de frapantă şi intrând la categoria de „e clar…” a fost şi discuţia despre anti-viruşi şi viruşi de calculator pe care am avut-o noi cu dânsul. E drept, nu a fost tocmai discuţie, mai degrabă el vorbea, eu *facepalm*
Aparent, nenea Nicolae Guţ… pardon, Stelian Guţu, are o obsesie cu viruşii de calculator. Probabil că e genul ăla de om care crede în ameninţarea gripei porcine şi aviare şi merge cu batistuţa la nas când aude că a murit vreunul sau doi de gripă prin Malezia sau cine ştie ce altă ţară hăăăăăăăt departe. Oricum, de viruşii de calculator clar îi este frică.
Cu un ton şi atitudine de cunoscător, se apucă să ne explice ce răi este viruşii ăştia şi ce probleme face ei şi cât de important este să facem mereu update la anti-virus. Şi se uită şi la pc. Aoleu, alarmă de gradul zero!111
„Ia uitaţi, e computerul la risc acum, suntem în primejdie să luăm viruşi” sau aşa ceva, ne spune el. Oricum, esenţa e că exista riscu’ acolo, bătă-l vina.
Faza care era… antiviruşii ăia de la şcoală, Nod32 pentru cei care se întreabă, nu avea licenţele la zi şi expiraseră, apărând mesajul ala de „Warning, your computer might be at risk, the antivirus datebase is out of date, your license expired and shit”. Mă rog, genul ăla de mesaj care sperie de moarte orice neştiutor care habar nu are despre Windows, viruşi şi anti-viruşi şi restul tacâmului, crezând că vor năvălii viruşii pe el în secunda următoare. Eu deja eram pe cale să îmi dau palme. Cum frate, fosile de genul ăsta vin să ne predea nouă informatica, materie unde trebuie să înveţi şi să te adaptezi constant la ce e nou, fosile care nu ştiu nici măcar prostii de genul ăsta? Oricum, se duce repede şi cheamă tehnicianul şi începe să facă urât, că’s calculatoarele în risc şi ne atacă viruşii!!11 Asta, băiatul, un tânar cam de vârsta noastra, care auzise şi discuţia de mai devreme şi apucase să afle de obsesia sa pentru viruşi a început să îl ia cu vrăjeli, cum că ar fi de fapt de la Windows, ca nu i s-a făcut update la SP2(3?) şi că nu lasă ei să se facă update-uri că altfel ar pierde licenţa, îi zice de Windows Genuine. În fine, îl duce cu preşul ca să scape de el, după care, ca şi cum noi nu am fi fost acolo în tot acel timp, se întoarce şi către noi şi ne spune iarăşi, tot pe un ton atoateştiutor să nu se facem griji, că e de la Windows Genuine. Ni se luase o piatră de pe inimă, vă daţi seama…
Printre temele de laborator se numără două referate şi un „site” făcut în Dreamweaver (!!!), care să conţină o pagină de index, un CV după model european, unul dintre referate şi o pagină de link-uri. Simt nevoia să precizez că sunt la masterul de Tehnologii Avansate (!!!) de Prelucrarea Informaţiei şi că acesta este un curs de Modelarea Aplicaţiilor Web. Şi eu care mă gândeam că poate o să ni se zică şi nouă ceva de Web 2.0, eventual să ne înveţe să lucrăm cu un framework PHP… Dar nu, nouă ne trimit pe cap fosila să ne pună să facem site-uri în Dreamweaver, şi să ne dicteze UML la cursuri.
Măcar a fost foarte interesant cursul de prelucrarea imaginilor, unde am început să învăţăm algoritmii de prelucrare a imaginilor, cum anume funcţioneaza procesul de zoom, ce se întâmplă cu pixelii, cum anume funcţionează chestii gen Blur, Anti-Aliasing, Thresholding şi alte procedee de care amatorii de Photoshop au auzit cu siguranţă.
Oh, şi ca de încheiere… La celălalt masterat, Managementul Sectorului Public, am un curs de informatică. Ironia sorţii, nu alta. O să încerc să vorbesc cu profa să mă lase să nu vin la laboratoare, că şi-aşa nu prea am cum să ajung, oricum ştiu deja tot ce ar putea ea preda la un astfel de curs.

Am avut luni prima oră de master, Modelarea aplicaţiilor web cu “St. Gutu”. Nenea “St. Gutu” ăsta era un mister total pentru noi. Pe când îl aşteptam să vină, ne dădeam şi noi cu părerea pe hol, speculând ce fel de creatură profesorească ar fi şi acest “St. Gutu”. Cică am fi făcut cu el şi anul trecut dar pe atunci era un fel figură misterioasă, care figura în statele de plată dar ale cărui ore le preda Liviu Ioniţă, personaj pe care noi îl agream, mai mult sau mai puţin. Oricum, e o vorbă, nu da Liviu Ioniţă din mână pe “St. Gutu” de pe gard (sau aşa ceva).
Şi cum stăteam noi aşa şi… stăteam, trece o fostă profesoară de-a noastră, cu care mai făceam unele laboratoare. Asistentă, mai precis. Îi băga pe ăia micii în laborator.
„Doamna profesoară, doamna profesoară, intrăm şi noi?”, întreabă Petre, mai glumeţ din fire.
Zâmbeşte profa şi ne întreabă la rândul ei cu cine avem. Îi spunem şi dânsei de acest „St. Gutu” misterios. Stelian Guţu aflăm că ar fi, după ce îi citim un zâmbet nu tocmai zâmbăreţ pe chip. Hopa, nu-i a bună! Încercăm noi să o tragem pe profă de limbă, să aflăm mai multe despre acest proaspăt descoperit Guţu dar nu prea avea timp. Se duce însă să întrebe de el la catedră şi noi începem să deducem că nu-i de bine cu Guţu ăsta. Cică ne-ar da teste peste teste şi că ar fi unu’ peste 80 de ani. Oricum, aflăm că e în facultate şi că trebuie să vină.
Şi iarăşi stăteam noi aşa, aşteptând un Stelian Guţu, personaj misterios ale cărui trăsături nu i le cunoaştea nimeni, când apare un nene, pe la vreo 50 de ani, după mutră, dar cu trăsături de om amabil. Oarecum pierdut prin spaţiu, domnu’ se îndrepta către noi, privind într-un caiet. Să fie Guţu, să nu fie Guţu? Asta trebuie să fie, e mai în vârstă, pare prof…
Şi vine către noi, citeşte în caiet şi ne întreabă:
„Masterul de informatică anul I?”
Guţuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuuu!!!!!
„da.”
Ne zâmbeşte omu’ şi ne spune: „ se pare că o să fim colegi”.
Not-Guţu, alarmă falsă. Uitându-mă mai bine îl recunosc în domnul din faţa mea pe nenea mai în vârstă care stătea mai prin spate la admitere.
Continuăm să stam pe hol, trece o altă profă, tot ca cea de dinainte. Noi, iar ne băgăm în seamă şi întrebăm de Guţu, ca orice studenţi dornici să afle cum va fi pe la cursuri şi mai ales examene. Când aude de Guţu, aoleu, bagă profa o strâmbătură de am zis cu toţii că am pus-o cu Guţu ăsta. Ne spune printre altele că, citez: „se poate mai rău decât Marinescu”, Marinescu fiind un fel de baubau legendar al facultăţii de informatică, figură mitică (accentul merge pus în ambele moduri) cu care se sperie bobocii. Proful ăla care face studenţii să plângă (happened to one of us) şi care a primit odată cadou de la studenţii săi un coşciug şi o coroană de flori (poveste reală).
Gata! E clar! N-o să avem viaţă bună cu Guţu ăsta.

-continuarea diseară, după 9-10, după ce mă întorc de la cursurile de la masterul de economie-

Mi-am amintit azi, în mod cu totul şi cu totul întâmplator, de o poveste mai simpatică, de prin liceu, poveste care ar putea fi lejer asemuită unui banc. Doar că asta chiar s-a întâmplat şi nu e cu Bulă, ci cu Şobolanul.

Era în timpul orei de română. Diriginta, o femeie demnă de tot respectul atât ca om, cât şi ca profesoară de limba şi literatura română, avea de obicei moduri mai inedite de a ne asculta. Nu treceam mereu prin rutina clasică, în care profesorul te întreabă ce ai pregatit pentru azi, iar tu repeţi ca papagalul lecţia. Nu, dumneai vroia să vadă dacă ştim să gândim, să ne descurcăm în diverse situaţii. Şi într-una din zile, a vrut să ne demonstreze ceva, dar să şi verifice un lucru în acelaşi timp. Ceea ce o interesa era să vadă cum am ştii să vorbim între noi, cum ne-am descurca dacă ar trebui să dăm din gură pe o perioadă de timp nedeterminată şi aşa mai departe. Prin urmare, i-a scos la tablă pe Sebi şi pe Cătălin, zis şi Şobo sau Şobolanu’ (un tip foarte glumeţ din fire) şi a creat următorul scenariu: ei doi urmau să fie doi prieteni vechi, care nu se mai văzuseră de ceva vreme, şi care se întâlnesc întâmplător la gară, unde amândoi aşteptau trenul. Aşa că cei doi trebuiau să vorbească până când le spunea diriga că a sosit trenul şi se putea întoarce la locurile lor, nefiind stabilită dinainte o limită de timp, ceea ce făcea lucrurile ceva mai dificile.

La început, a fost uşor. Fusese un meci la naţionalei cu o seară înainte şi au putut discuta puţin despre asta, dupa tradiţionalele „ce mai faci, nu te-am mai văzut de multă vreme” şi alte replici clasice. Totuşi, meciul ăla, ca toate meciurile, fusese deja disecat, analizat şi răs-analizat în pauzele de dinainte de toţi microbiştii clasei. Plus că erau şi în faţa clasei, cu diriga de faţă.. nu puteau vorbi liber. Drept urmare, după câteva minute începuse să se lase liniştea şi cei doi nu mai ştiau ce să îşi spună. După câteva secunde de tăcere, Şobolanu’ se duce la Sebi, dă noroc cu el şi îi spune că i-a făcut plăcere să mai vorbească, dar că acum trebuie să plece şi se îndreaptă frumuşel spre uşă. Diriginta însă, ne ne ne.

-„Cătăline, unde crezi că pleci? Am zis eu că ţi-a venit trenul?”

La care Şobolanu’, cu mâna pe clanţa de la uşă, îi răspunde cu dezinvoltură:

-„Lăsaţi, doamna dirigintă, că eu mă duc cu maxi-taxi”

Mi-am amintit azi în mod cu totul şi cu totul întâmplător de o păţanie mai veche a unui cunoscut de-al meu, păţanie cu un şmecher şi nişte jandarmi.

Totul a avut loc acum câţiva ani, când eram încă în liceu, într-o bună zi de vară. Învăluiţi de o căldură cotropitoare vegetam împreună cu alţi indivizi în faţa blocului, îndrugând verzi şi uscate despre tot felul de prostii. Eram vreo câţiva… eu, Moşu, Alin, Ene zis şi Bebe zis şi Van Damme, Marius zis şi Bulă zis şi Chiorpec, Stelea, parcă erau şi Steaua şi Căcău… şi desigur, Mihai zis şi Nedelea, de la Nedelcu, numele său de familie. Şi pe când stăteam noi aşa numărând muştele ce ne dădeau târcoale, vedem cum trece pe lângă noi o dubiţă albastră de la jandarmerie. Nedelea, şmecher nevoie mare, le arată triumfător degetul mijlociu.

„Hă hă hă, ce tare eşti, prea adevărat, dă-i naibii de jandarmi că şi-aşa sunt nişte bulangii”, râd toţi privindu-l pe Nedelea, care rânjea mândru şi satisfăcut, ca pe un soi de erou ce a îndrăznit să se ridice în faţa forţelor malefice ce ne oprimau.

Mai trece ceva vreme şi faza devine fumată. Fusese totuşi doar un alt gest indecent într-o lume în care până şi copiii vorbeau liber despre nişte organe aflate încă în stadiu de dezvoltare. Nimic şocant şi cu adevărat ieşit din comun pentru acea lume. Ne vedem cu toţii de treabă, continuând să flencănim, să spargem seminţe şi să numărăm muşte. La un moment dat maşina de jandarmi se întoarce. Îşi terminase teoretica misiune şi acum se întorcea de unde a venit. Se opreşte însă în dreptul nostru, i se deschid uşile şi un nene jandarm îşi face apariţia. Constituţie de dulap, ceafă grosolană de taur şi cu un fizic al josnicului Bluto din Popeye. Noi… ne-am cam tăiat, vă daţi seama, dar mai cu seamă Nedelea. Îl ia frumuşel de după gât cu o strânsoare ca de menghină şi-i spune:

„Ia vino tu cu noi puţin”

Nedelea, în pantaloni scurţi, maieu, papuci de casă şi fără nici un ban la el, este urcat în dubiţă, urmat îndeaproape de jandarm. Uşa se închide şi noi privim stupefiaţi cum maşina pleacă.

„A pus-o, Nedelea! Clar, a belit-o! Să vezi ce de pumni şi de picioare o să îşi ia acuma. O să îl cocoşeze ăia cu bătăia. Mama lor de jandarmi bulangii! Stai să îl vezi când o să se întoarcă, va fi plin de vânătai, cu ochii vineţi şi aşa mai departe”, se frământau ăştia îngroziţi. Sincer să fiu… mie îmi era cam indiferent. Adevărul e că îl râmase. Jandarmii aceia nu îi făcuseră nimic, făcuse acel gest fără nici un fel de motiv. Bineînţeles, asta nu justifica în nici un fel tratamentul pe care bănuiam noi că urma să îl primească.

Trec câteva ore bune pline de speculaţii şi îl vedem noi pe Nedelea cum apare din depărtare. Ne ducem repede să ne uităm după urme de bătaie şi începem să îl luăm la întrebări, dornici de-a afla amănunte care mai de care mai picante. Spre dezamăgirea unora, Nedelea nu îşi luase însă nici măcar o palmă. Nu… nu a fost nevoie, i-au făcut altceva, şi mai eficient.

În acea vară caniculară, la o oră în care îţi puteai lăsa amprentele pe asfaltul încins şi sub soarele arzător de dupa-amiază de iulie, Nedelea a fost dus cu maşina până în celalalt capăt al oraşului. De acolo s-a întors frumuşel pe jos…

În clasa a 8-a, când era cu Capacitatea, am avut plăcerea de a face geografia cu domnul director Postelnicu (Borcea Postelnicu sau Porcea Bostelnicu dupa alţii). Spun „am avut plăcerea” pentru că dumnealui, fiind director, avea şi multe alte treburi de rezolvat şi rareori venea la ore fără să întârzie măcar 15 minute şi de foarte multe ori nu venea deloc (am învăţat în B.P. Haşdeu, cel mai mare colegiu din Buzău şi acolo directorul chiar era ocupat). Mie îmi convenea lucrul acesta pentru că urma să dau capacitatea la istorie deci… woohoo. Bine, nu că nu le-ar fi convenit şi celor care dădeau capacitatea la geografie, că ştiţi şi voi cum sunt elevii. Oricum… ce vroiam să vă povestesc este faza cu domnul Calcan, după cum spusesem şi în postul precedent.
La un moment dat, fiul domnului director (care învăţa tot în Haşdeu btw) a avut nişte probleme de sănătate şi a fost nevoie să i se facă un transplant de organe de la tatăl său aşa că domnul director a trebuit să stea în spital o perioadă (din fericire, s-au făcut amândoi bine până la urmă, dar nu asta contează acum). Fiind lăsaţi brusc în perspectiva de a putea pleca în fiecare luni cu o oră mai devreme acasă (oh, the drama), a fost numit un alt profesor care să îi ţină locul, domnul Calcan.
Domnul Calcan era… era… cum să vă zic.. I-a predat geografia şi mamei mele deci vă daţi seama. Avea mentalitatea aceea de domnul Vucea de pe timpuri. Era mai aspru şi foarte exigent când asculta elevii aşa că de la o atmosferă relativ prietenoasă din timpul orelor cu directorul (care între noi fie vorba, era într-adevar un profesor extrem de capabil, doar că nu apuca să predea prea mult) s-a ajuns la una de stat smirnă, că îmi era până şi mie teamă să desenez în timpul orelor (că eram mai mic, de-aia, acum… nu aş avea probleme). Şi vine sfârşitul semestrului, şi eu scăpasem fără să fiu ascultat şi aproape că mă bucuram când vine domnul Calcan şi ne spune că vom da lucrare. >.> Ce ne facem, ce ne facem? Aparent nimic.
Vine colegul de bancă a doua zi după anunţul cu pricina şi ne spune foarte mândru că „ne-am scos” cu lucrarea. Aparent, şi sora lui făcea geografia cu el, la liceu, şi când venea vorba de lucrări, domnul Calcan avea un obicei foaaaarte interesant: citea puţin pe prima pagină, primele rânduri, dupa care se uita să vadă câte pagini sunt. Dacă erau multe, punea 10, că îi era silă să citească. Drept urmare, aştia de la liceu scriau şi ei câte puţin la începutul lucrării dupa care băgau reţete de bucătărie, amintiri din copilărie… unul povestise odată un episod din telenovela pe care o văzuse aseară. Woohoo! Florin (colegul meu de bancă), nu era genul de om care să facă acest gen de glume proaste aşa că scapasem de grija lucrării.
Bun, şi vine ziua cea mare… Trebuia să scriem… nu mai ştiu… despre nişte dealuri şi despre nişte munţi (despre Carpaţii Meridionali parcă, şi podişul Transilvanei… cine mai ştie?) Oricum, ideea e că trebuia să scriem despre dealuri. Aşa că m-am apucat eu să fabulez, aberez, vrăjesc şi să bag la umplutură despre dealuri, că mă miram până şi eu de unde le scot. Am scris pe acolo despre ţăranii care cultivă viţă de vie pe dealuri, că pe acolo trăiesc iepuri şi vulpi, care vulpi vânează iepuri şi care vulpi mai sunt la rândul vânate de ţărani, care vânează simultan şi iepuri (ţăranul – vârful lanţului trofic, frate). Mă rog… am mai scris despre iarba de pe dealuri pe care o pasc vacile şi oile, despre obiceiuri din zona de deal… A B U R E A L A mai pe scurt, şi abureală fără prea multă legatură cu geografia. Am mai scris vreo 2-3 rânduri şi pe la celealte subiecte (oricum, mai mult de 2-3 rânduri nu ştiam să scriu că nu învăţasem)
Predăm noi lucrările, fericiţi cu toţii, se instalează o atmosferă foarte relaxată în clasă că, deh, predasem cu toţii ditamai tencălăul de foi, de ar fi trebuit să le care proful acasă cu roaba, când îl aud pe prof că ne zice:
„Ştiţi, nu ştiu când veţi primi rezultatele pentru că aceste lucrări i le voi da domnului director, şi el o să vi le corecteze!”
A…ham… Cred că vă imaginaţi ce fel de expresii am avut cu toţii la auzirea veştii… Două puncte, băţ, a.k.a. mister
Nu pot în schimb să îmi imaginez ce expresie a avut domnul director când le-a corectat… şi sincer să fiu, nici nu vreau să ştiu.

Ne povestea azi profa despre predat la seminarul de Managementul Educaţiei (da băi, fac şi d-ăla) mi-am adus aminte de profa mea de istorie din liceu, doamna Carmen Şerban, şi cât de mult îmi plăceau mie orele dumneai. Era o profesoară destul de tânără, până în 40 de ani, atractivă şi care chiar avea o vocaţie pentru istorie. Lasând la o parte faptul ca dumneai era autoritatea istorică numărul 1 în domeniul Holocaustului din Buzău (chiar i-am făcut un proiect pe tema asta odată), ştia cum să povestească. Am făcut istoria cu doamna profesoară încă din clasa a 6-a şi mi-a plăcut enorm stilul în care preda şi asta pentru că ştia să povestească. Era genul de profesoară care menţiona şi amănuntele interesante din istorie, amănunte care ştia că ne-ar capta atenţia. Eu unul rar învăţam la istorie pentru că reţineam tot din clasă, în cel mai rău caz repetam anii sau anumite localităţi şi denumiri. Şi îmi plăcea la nebunie ora de istorie dar nu neapărat din cauza asta. Nuuuu… doamna profesoară mai avea o calitate: era de departe cea mai sarcastică persoană pe care am cunscut-o. Doamne, nu aveţi idee cât de mult îmi lipsesc orele dumneai, când lua pe câte un coleg mai prost la mişto de ajungeam să râdem cu toţii în lacrimi. Ştiu, o săspuneţi că era foarte urât din partea profesoarei că făcea aşa şi din partea noastră că râdeam. Serios? Ştiţi care era talentul profei? De fiecare dată când făcea mişto de cineva, persoana în cauză nu se prindea. Profesoara îl întreba ceva sau făcea o remarcă pe un ton serios, iar elevul nu înţelegea de ce râde clasa. De multe ori cei în cauză o meritau cu vârf şi îndesat pentru că dădeau dovadă de un nivel de prostie ieşit din comun.
A ascultat-o odată pe o colegă, pe A. Trebuia să ne vorbească despre faimosul cardinal Richileu. Problema eră că scumpa noastră colegă cam uitase cum îl chema.
„Doamna profesoară, ştiţi, că era un cardinal da’ am uitat cum îl cheamă da’ era ceva cu R.”
„Aha, şi ce ne poţi spune despre acest cardinal cuRrrrrr?” o întrebă mai departe profa, punând un acent aparte pe acel R şi lungindu-l sarcastic.
Bineînţeles, colega nu s-a prins dar pe noi ne-a bufnit răsul toată oră pentru că profa nu i-a spus lui A. numele cardinalului şi s-au făcut referiri la acesta toată oră numai sub numele de „cardinalu’ cuRrr”.
O altă fază de-a dreptul şocantă a avut loc în gimnaziu. Eram în clasa a 7-a şi profa îl asculta pe un coleg mai tantălau din fire (mai foarte). Îl întrebă despre cruciade şi despre cum mergeau ţăranii la Cruciade.
„Pai, doamna profesoară, mergeau şi ei pe jos, cu căruţele, călare, cum apuca.”
„Şi cu trenul nu mergeau ţăranii la Cruciade?” îl întreabă foarte serioasă profa.
Cu o privire la fel de serioasă pe chip, colegul nostru îi răspunde foarte naiv că da, mergeau şi cu trenul ţăranii dar nu toţi, doar ăia care aveau bani de bilet.
Când a auzit profa o asemenea perlă, ştiţi ce a făcut? L-a dat afară din clasă şi l-a pus să vorbească cu pereţii. Da, la propriu. L-a pus pe elevul de servici să se asigure de faptul că va vorbi cu pereţii.
Poate că vouă o să vi se pară o profesoară dură dar nu era chiar aşa. Nu s-a luat niciodată de un coleg care şi-a dat silinţa să înveţe. Nu se lua de cei pe care nu îi ducea capul ci de cei care nu dădeau nici măcar o urmă de interes faţă de istorie. Eu unul nu am avut nici o problemă cu dumneai. Din contră chiar, doamna profesoară m-a supervizat la multe concursuri şi chiar am ajuns la faza pe ţară a concursului „Istorie şi societate în dimensiune virtuală” în clasa a 12-a, cu un soft educaţional. Aveam chiar şi numărul ei de telefon (încă îl mai am de fapt) şi am şi fost la dumneai ei acasă de câteva ori.
Partea cea mai tare însă a fost că eu nu ştiu dacă am fost ascultat de 3-4 ori la istorie în toţi acei 7 ani în care doamna profesoară mi-a predat. Asta din cauză că ştia că îmi place materia şi aş fi ştiut şi, mai presus de toate, eram foarte activ la oră, fiind aproape de fiecare dată singurul care răspundea la întrebările pe care le punea. Faza cea mai dură în schimb e că de prin clasa a 10-a a încetat să îmi mai citească lucrările de control Eu luam 10 din start (nu că n-aş fi luat oricum). De unde ştiu asta? Păi… lăsând la o parte faptul că lucrarile mele nu erau niciodată corectate cu roşu, chiar dacă mai aveam nişte mici greşeluţe pe ici, pe colo, a fost o lucrare prin clasa a 11-a când… nu mai ştiu exact din ce motive dar nu ştiam unul din subiecte. Nu am făcut decât jumătate din lucrare însă am scris foarte mult, aşa că dacă a văzut profă că sunt peste 2 pagini de caiet studenţesc, a zis că ştiu şi am luat zecele. Ah, şi asta îmi aduce aminte de o întâmplare cu adevărat memorabilă, pe care o să o povestesc însă cu alta ocazie (acum trebuie să mă duc să mai repet şi eu puţin pentru parţialul de mâine).