…si dupa cum spuneam la sfarsitul postului precedent, am plecat sâmbăta trecută acasă cu sor’mea şi cu Ioana, una dintre colegele ei de cameră. Mergeam ca de obicei cu trenul. Cum dormisem doar vreo 2 ore, că stătusem în noaptea de dinainte să mai scriu câteva pagini la proiectul de licenţă, am moţăit tot drumul şi am ajuns destul de repede. Ne-am dus jos (era tren cu „etaj”), aşteptând să oprească trenul… Eu ascultam muzică, ca de obicei. Totuşi, din motive de durere de cap, aveam volumul dat undeva pe la jumătate spre minim. Şi-opreşte trenul destul de repede, undeva pe la linia 4.

Sor’mea, care căra un bagaj de mână, şi cu Ioana, rămăseseră în spate. Eu, cu rucsacul în spate şi mâinile în buzunar, sar agil din tren şi dau să trec mai departe. Şi-aud la un moment dat că mă strigă cineva. Da’ nu ştiu ce zicea că eu am înţeles cum că îmi cade geanta, sau cam aşa ceva. Ce geantă, că eu eram cu rucsacul. Şi stau, şi mă gândesc, care o fi faza? Zic că poate e vorba de geanta lu’ sor’mea, că i-a căzut, că are nevoie de ajutor să o dea jos, sau poate i-o fi picat altcuiva geanta… Oricum, eram destul de huh? O_o

Mă prind la un moment dat că ălă sau ăia care strigau ziceau ceva de genul: „Dă-te înapoi că te calcă trenul?” şi aud pe unul că mă’njură şi bagă o replică din-aia de „Fi-ţi-ar căştile să-ţi fie că bla bla bla şi bla bla”. Care căşti, erau date aproape la minim, dar nu conteaza.

Destul de debusolat, şi neînţelegând ce naiba vor ăştia, mă dau şi eu cu un pas mai în spate, şi văd că venea un tren, de undeva departe. Şi stau.

Cum eram încă buimac şi nu ştiam exact ce vor ăia, am stat pe lângă tren, că oricum trebuia să o aştept şi pe sor’mea. Peste vreo 10 secunde ajunge şi trenul ăla pe lângă noi şi ne depăşeşte. Între timp, eu eram destul de iritat de atitudinea tuturor de „OMG, era să te calce trenul” că nu era ca şi cum în timpul ăla eram de mult pe peron numai sărind într-un picior. Dacă aş fi mers normal, la ce viteza am, dădeam turul gării de 10 ori (Petre ştie, el mereu mă roagă să merg mai încet când ne mai întoarcem de la facultate).

Bun, acum stau şi mă gândesc… oare cât timp i-ar lua unui om normal (cu atât mai mult mie) să treacă peste o line de cale ferată? Aka 1 metru. Sau hai sa zicem 2-3, că nu rămâi pe urmă fix pe marginea ei. Să facem un calcul: sar din tren şi ajung pe linia cealaltă: 2-3 secunde; mă chinui să îmi dau seama ce strigă ăia: 5-6 secunde; aştept să ajungă trenul lângă mine: încă vreo 10. Deci multe secunde :> Şi mi-au venit în minte următoarele ipoteze.

1. Dacă mă trăznea un fulger fix pe mijlocul liniei şi rămâneam paralizat? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
2. Dacă făceam un atac cerebral fix pe mijlocul liniei şi cădeam pe-acolo? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
3. Dacă mă lovea o criză de epilepsie fix pe mijlocul liniei şi mă zbăteam pe acolo? Desigur, acest lucru ar fi presupus să fiu şi epileptic dar în fine… Mă călca trenul mai mult ca sigur.
4. Dacă aş fi devenit brusc amnezic şi aş fi uitat cum se merge fix când eram pe mijlocul liniei? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
5. Dacă mecanicul trenului i-ar fi venit brusc boală pe mine şi ar fi accelerat trenul cu viteza sunetului când eram eu pe mijlocului liniei şi ar fi ajuns lângă mine într-o fracţiune de secundă? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
6. Dacă prin motive cu totul şi cu totul neştiute de mine m-aş fi împiedicat la trecerea liniei de vreo 7-8 ori la rând şi nu aş fi reuşit să mă ridic la timp? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
7. Dacă îmi făcea vreun duşman (Dj Izotope de exemplu) voodoo sau alte magii negre şi mă blestema să rămân blocat fix pe mijlocul liniei? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
8. Dacă aş fi avut gânduri suicidale de care nici măcar eu nu aş fi fost conştient şi aş fi decis brusc să rămân acolo? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
9. Dacă nişte extratereştrii mârşavi m-ar fi ţinut captiv pe mijlocul liniei cu un fel de undă tractoare şi eu n-aş fi putut să mă opun? Mă călca trenul mai mult ca sigur.
10. Dacă ar fi avut loc vreo explozie solară, s-ar fi ivit o gaură neagră prin preajma mea, s-ar fi dilatat pe urmă timpul şi în loc să îmi ia 1-2 secunde să ajung pe partea celaltă mi-ar fi luat vreo 15-20? Desigur, în condiţiile în care ce am spus eu este măcar posibil şi are vreo logică din punct de vedere al legilor fizicii. Mă călca trenul mai mult ca sigur.

După cum vedeţi, existau 10 motive evidente pentru care m-ar fi putut călca trenul. Vai, în ce primejdie am fost. A fost tare sor’mea, care tot încercam să mă facă să tac din gură, că tot bodogăneam la adresa ălora şi îmi zicea să îi mulţumesc tipului ăla. POFTIM???

Păi, aşadar şi prin urmare, dacă am fost vreodată în cel mai mic pericol de a păţi ceva, a fost din cauză că mi-a distras atenţia. Cum Dumnezeu să strigi după un om că îl calcă trenul când dacă mai făceam un pas eram peste linie iar trenul era undeva la 15 secunde în spatele meu. Dar pe bune, un pas :/

Tulai, Doamne, da’n ce primejdie am fost…

P.S. V-ati intrebat vreodata de ce poarta supereroii chilotii peste pantaloni?

Pe o banchetă jerpelită de vinilin dintr-un amărât de personal, cineva şi-a imortalizat călătoria cu ajutorul unui pix. Un ochi ager poate distinge „Niculin”-ul măzgălit stângaci de cineva dornic să îşi ocupe locul în istorie. Încercuit de un chenar măiestru şi însoţit de o pentagramă la fel de stângace, „Niculin” tronează pe ceferista canapea din faţa mea . Vagonul e gol, nici un om normal nu ar merge cu trenul la acea oră imposibilă aşa că „Niculin” îmi ţine companie. Căldura pompată de locomotivă îmi încălzeşte fundul datorită unei nefericite aşezări ale caloriferelor aşa că mă foiesc puţin şi încerc să îmi omor timpul dar fără prea mult folos… Compartiment luminat, noapte neagră ca fundul Iadului afară, nu fac o combinaţie prea strălucită. Tot ce pot să văd în fereastră este propria mea reflecţie. Sub mine frige, în faţa mea am marcată trecerea unui om iar buzele-mi crăpate şi ochii împăienjeniţi de somn mă fac să par un zombie care băntuie vagonul. Mă gândesc la un alt drum recent, făcut tot cu măreţa maşinărie metalică.

De această dată sunt într-un accelerat. Tren modern, futuristic, cu scaune nepixuite şi neniculinuite, uşi între compartimente ce se deschid automat prin simplă apăsare a unui buton. Peisajul e completat de un grup de ţigani ce ocupă scaunele de lângă uşă. Vagonul poate fi numit liniştit, chiar dacă zumzetele permit unei urechi plictisite să distingă câteva conversaţii distincte. Un grup de bătrâni, un grup de cucoane, un grup de stundenţi… chiar şi ţiganii din faţă sporovăiesc pe limba lor. Relativa linişte este însă tulburată de un tânăr băiat trece prin vagonul nostru, îndreptându-se spre un altul. Ajuns la uşă însă, ceva se întâmple. Fie tânărul atinge pe cineva cu geanta, fie spune ceva imperceptibil, fie lasă uşa prea mult deschisă… nu se ştie. Cert e că unul dintre ţigani începe să facă gură, urlând la tânar într-un mod mahalagesc de poetic:

„Bă căcatule, te bat, bă căcăciosule, te tai bă! Tu ştii cum te tai? Te bat de te caci pe tine, bă căcatule! Te tai în două secunde!” şi alte materii fecale, bătăi, tăieturi şi inserare de organe enumerate de-a valma, fără virgulele şi semnele de punctuaţie prezente în varianta mea.

Tânărul se opreşte puţin şi îi spune enervat:

„Băi, dar tu ai bilet?”
”Ce mă-ntrebi tu de bilet? Da, am bilet, ce ştii tu, bă căcăciosule, bă cacatule, te bat! Te tai mă! Ce, eşti şmecher? Ştii cum te tai, bă? Auzi mă la el, dacă am bilet, căcăciosul” spune iar ţiganul pe nerăsuflate.

Tânărul îşi vede mai departe de drum, cu ţiganii nu se ştie niciodată.

În tot acest timp, în compartiment se făcuse linişte. O linişte ca de mormânt. Nimeni nu mai spunea nimic, zumzăiala plină de viaţă de dinainte încetase. Cum să spui ceva? Cum să rişti să îţi atragi asupra ta furia viteazului din faţă? Dacă te tăia? Cu ţiganii nu se ştie niciodată…

După câteva minute revine zumzăiala, ceva mai timidă de această dată. Încet, încet, lucrurile îşi reiau cursul firesc iar călătoria continuă. Vin şi controlorii după ceva vreme. Le întind biletul şi constat că ţiganul cel brav dispăruse, iar grupul său se rărise.

Se reîntrunesc însă cu toţii pe hol. Privesc prin uşa de sticlă cum trei controlori îi înconjoară şi reuşesc să le desluşesc că le cer doar 18 ron pe bilet, preţul normal. Nu cred că au curaj să le ceară suprataxă. Dacă îi taie şi pe ei? Cu ţiganii nu se ştie niciodată?

Îşi reiau şi ei locurile pe scaun, doar au bilet de-acum, şi călătoria continuă.

Sunt pline de peripeţii călătoriile cu trenul în România…

Aparent, eu chiar am un magnet la intamplari ciudate in tren. Ce am patit ieri merita iar povestit. Am plecat la Bucuresti sa ma intalnesc cu cineva si nu eram intr-o stare de spirit prea buna. Nu aveam chef de vorba si as fi preferat sa fiu lasat in pace, dar nu am avut eu norocul asta.

In compartimentul in care m-am asezat era si un pusti. Avea o moaca de om stupid dar deh… cati nu au in ziua de azi? In fine, nu aveam eu treaba cu colegii de compartiment. Stateam cu castile in urechi, ascultam muzica si ma uitam pe geam. La un moment dat, ma bate pustiul pe genunchi si imi arata mana cu degetul, ca si cum m-ar fi intrebat cat e ceasul.

“11 si 10″ ii raspund eu, dupa ce imi scot castile din urechi. Bag pe urma castile la loc si imi vad de treaba mea.

La un moment dat, pustiul se ridica de la locul lui (statea exact in fata mea) si dupa ce ma bate iar pe picior, sa imi capteze atentia, ma intreaba daca poate sa asculte si el muzica cu mine. Ma rog… ma cam uitam eu cu o expresie de la el, dar am zis sa nu fiu rau. Ok, l-am lasat! S-a asezat frumusel langa mine, i-am dat si lui o casca si mi-am vazut de treaba mea. M-a intrebat el daca am si muzica romaneasca, mi-a zis ca nu asculta manele, ma intreba de telefon si vorbea despre toate prostiile, cum ca a ramas corigent la nush ce materii, ca se duce la frac’su si nu mai stiu eu ce. Ma, daca ii tot dau raspunsuri asa… in doi peri si de “lasa-ma in pace”, ma gandeam ca poate se va linisti si el. Oricum, dupa fata si modul in care vorbea, parea putin cam retardat (no shit!). Nu stiu cum eu noroc numai de astfel de specimene dar deh… Tough luck for me!

La un moment dat, vad ca ma priveste cu un zambet din ala dubios si tamp, pe sub sprancene si spune:

“Ma seduci in tren”

Whoaaaa! Dude… stai… poate am auzit eu gresit, ca tot aveam castile in urechi.

“Poftim?”

“Ma seduci in tren”

H-h-hold on a second there, mate! Ma cam dadusem putin in spate si ma pregateam sa-l zbor pe fereastra cu un pumn in gura.

“Poftim? Nu am inteles! Mai zi odata!”

“Unde te duci cu trenul?”

Pfoaaaaaa! Nu va puteti imagina ce usurat m-am simtit. Dar tot am ramas putin cam in stare de alerta. Heck, i-am dat chiar si un mesaj Danei daca pot sa o sun, ca sa am un pretext sa scap de el, dar degeaba. Tipul statea constant la doi pasi in spatele meu. Mai ales ca dupa ce m-a intrebat unde ma duc, am aflat ca el tot la Bucuresti merge >.< Mdeah…

E greu sa vi-l descriu ca nu sunt bun cand vine vorba de astfel de lucruri, dar tipul era creepy rau de tot. Imi dadea fiori! Zici ca era genul ala de psihopat retardat pe care il vezi in filmele de groaza! Si ca totul sa fie perfect, s-au urcat in tren si vreo doua parasute care au ascultat manele la telefon.

Incep sa ma gandesc serios ca poate sunt blestemat sa am parte numai de ciudati cand mergul cu trenul

M-am intors ieri acasa cu trenul si am avut parte de niste intampari demne de adaugat la colectia mea de povestiri din tren. Prima cel putin e penala rau de tot!

De obicei ajung la gara cam cu 10 minute inainte trenului asa ca nu am mult de asteptat. Ieri insa ma adusese tata cu masina la gara asa ca aveam vreo 30-40 de minute de asteptat. Cum afara era foarte cald m-am instalat frumos in sala de asteptare, unde era mult mai racoros decat afara. Ca de obicei, mi-am scos frumusel telefonul din buzunar si am inceput sa ma uit la… hmm… aici nu mai stiu exact daca m-am uitat la un episod din The Simpsons sau la unul din Hokuto no Ken. Cert e ca ma uitam la ceva pe telefon. In stanga mea se afla un individ cam retardat (la propriu). Era nespalat, miroasea ca atare, avea niste haine ponosite, o expresie tampa si era tigan (ce coincidenta, nu?).

Si cum stateam eu frumos cu castile in urechi si telefonul in mana, vad ca vine asta langa mine si imi baga telefonul in fata. Scot frumos castile din urechi, pun pauza si il ascult sa vad ce vrea.

“Auzi, baiatu, zi-mi si mie daca aicea scrie Suraj ca eu nu stiu”

Pe ecran scria sus Apel Urgente si jos, unde era selectat textul, Florn. Il vedeam dupa fata ca e cam retardat deci mi-am dat seama ca nu ma lua la misto. I-am raspuns frumos ca nu, ca acolo scrie Florin (ma rog, scria Florn, dar incercati voi sa pronuntati asa ceva). Nush ce face el acolo si imi baga iar telefonul in fata.

“Da acuma scrie Suraj?”

Observ cu stupoare ca telefonul afisa exact ceea ce afisase si inainte. Florn si Apel Urgente.

“Nu, scrie Florin!”

Imi baga iar, din nou si inca o data telefonul in fata. “Acuma?” La fel!

“Nu, incerc eu sa ii raspund pe cat de calm posibil, scrie FLORIN!!!”

“Aha…” raspunde el, apropiindu-si telefonul de fata si uitandu-se la el ca un om al cavernelor care tocmai a descoperit focul si nu stie daca se mananca sau nu.

“Auzi, baiatu, nu-mi dai tu si mie unde scrie Suraj ca io nu stiu”

Bine, ii au frumusel telefonul (era un Nokia cu ecran color, nu chiar un stift de telefon), caut in agenda si i-l gasesc pe Suraj.

“Gata!”

“Scrie Suraj acuma?” ma intreba el.

“Da!”

“Multumesc!” imi raspunse omul politicos, dupa care se intoarse la locul lui, continuand sa priveasca telefonul cu aceasi expresie tampa. L-am vazut pe urma ca incearca sa il duca la ureche, m-am gandit ca s-a rezolvat treaba si am bagat castile la loc in urechi. Peste cateva clipa ma trezesc iar cu tipul ala langa mine.

“Scuze ca te deranjez iar, dar scrie Suraj aicea?”

Ma uit la telefonul lui… Scria, la fel ca data trecuta, Apel Urgente si Florn.

“Nu, scrie Florin!”

“Nu-mi dai si mie iar pe Suraj, ca io nu stiu”

Buuuun! I-l caut iar pe Suraj in agenda, il gasesc si ii dau iar telefonul. Multumeste iarasi omul si pleaca in sfarsit de langa mine. Bag castile la loc, derulez inapoi episodul din The Simpsons (mi-am amintit intr-un final ce era ) si incep sa ma uit in continuare. Trag insa cu ochiul in stanga mea si il vad pe nenea ala cum se uita iar la telefon ca vitelu’ la poarta noua.

“O…k…”, zic eu in gandul meu, mai bine plec pana nu se trezeste iar ala. Prea tarziu! Exact cand sa ma ridic, vine tipu’ langa mine!

“Scrie Suraj aicea?”

Facepalm!

I l-am dat pentru a treia oara pe Suraj si dus am fost! Chit ca era cald afara, dar macar nu il aveam pe nenea Nokia pe cap.

Asta ca sa vedeti in ce tara traim… Tipul ala nu mai facuse baie de ani de zile, avea haine la fel de jegoase ca el si totusi isi permitea si un telefon mobil. Ain’t that something?

De telefoane nu am scapat nici in tren, probabil ca am fost atins de blestemul lui “Suraj”, Dumnezeu stie! Cert e ca iar am dat de prosti.

Asezat frumos pe o bancheta, rezemat de spatar, ma uitam si eu intr-un sfarsit la Hokuto no Ken de aceasta data, tot pe telefon, cand vin baietii cu telefoanele. Whatever, numai un tampit si-ar cumpara telefon din tren dar in fine… Eu mi-am vazut de treaba mea. Tipul cu telefoanele in schimb se postase langa mine si incepuse sa ma intrebe daca nu vreau un telefon. M-am gandit si eu ca daca vede ca nu il bag in seama o sa isi dea seama ca NU SUNT INTERESAT si o sa plece, da nuuuu! Tipul incepe sa ma traga de maneca. Al doilea facepalm pe ziua de ieri. Cum episodul ala din Hokuto no Ken era chiar interesant, ii fac un semn cu mana sa se care de acolo si sa ma lase in pace. Stiti voi, semnul ala pe care il faci cu varful degetului si care spune “Shoo, ca n-am nevoie!”

Atat mi-a trebuit! Ma trezesc cu tipul ala ca ma apuca de barbie si imi zice

“Auzi, da de ce imi faci mie asa cu mana? Da cine te crezi tu? Nu puteai sa imi spui frumos ca nu te intereseaza? Ca cine esti esti?”. Wow! Incredibil! Va dati seama ce tupeu pe capul meu, sa tratez cu lipsa de respect pe un trantor care in loc sa munceasca vinde telefoane ciordite in tren! Tsk tsk tsk! In fine, chiar nu aveam chef de toti prostii, mai ales ca, dupa cum am spus, episodul ala din Hokuto no Ken era foarte interesanta (lupta finala dintre Yuda si Rei). Fara sa imi dezlipesc ochii de ecran, sa imi scot castile din urechi sau sa schitez macar vreun gest i-am zis pe un ton plictisit:

“Nu ma intereseaza ”

A mai stat el putin in picioare pe langa mine dar s-a carat de acolo pana la urma. Poate s-a prins si el intr-un final ca nu era dorit acolo.

Sincer va spun ca nu inceteaza niciodata sa ma uimeasca prostia de care pot da dovada genul asta de … indivizi, prostie care e egalata doar de tupeul si nesimtirea lor. Mai nou nu e de ajuns doar sa ii ignori, trebuie sa le spui in mod expres ca nu te intereseaza.

Ce s-a intamplat in zilele in care mergeai cu trenul doar pentru a ajunge din punctul A in punctul B? Chiar trebuie sa fie infestat acest mijloc de transport de tigani si cersetori? Politia romana ce pazeste?

Am facut curatenie prin draft-urile de pe blog si am dat de postul acesta. Nu l-am publicat pentru ca era prea personal, prea plictisitor, prea neinteresant. Acum insa, ma uit peste el si parca nu imi vine sa il las in continuare sa stearga praful…

E un post ce se adreseaza celor care imi lipsesc. Nu-l cititi decat daca va numarati in lista mea de prieteni apropiati.

Din cand in cand vorbesti iar cu o persoana care insemna odata mult pentru tine. Schimbi cateva cuvinte si incepi o conversatie banala si stearsa…
“ce mai faci?”
“bine! tu?”
“bine si eu…”
Te gandesti ca acum cateva saptamani, acum cateva luni, obisnuiati sa vorbiti zilnic. Convorbirile erau lungi si placute, purtate de placere, cu subiecte diverse. Te gandesti ca nu credeai vreodata ca lucrurile se vor raci brusc. Poate ca e vina ta, poate ca e vina celuilalt, dar chiar nu conteaza. Raul a fost deja facut… relatia s-a rupt deja.
“inainte era altfel”
“inainte vorbeam mai mult”
Din cand in cand iti aduci aminte ca nu ai mai sunat de mult pe cineva. Iti aduci aminte ca iti lipseste vocea acelei persoane. Realizezi ca ti-e dor de acea persoana, realizezi ca iti lipseste. Si totusi persoana respectiva e in fata ta, e la telefon sau e de partea cealalta a monitorului. De ce oare nu se mai poate sa fie totul la fel ca inainte? Read the rest of this entry »

Mi-am adus azi aminte de inca o intamplare petrecuta mai demult in tren. Una destul de jenanta, in care era cat pe-aci sa imi iau bataie

Tin minte doar ca eram in tren. Nu stiu daca ma duceam undeva sau ma intorceam de undeva, dar astfel de amanunte oricum nu sunt importante. Nu in cazul de fata. Avusesem ghinionul de a merge cu un tren extrem de agolmerat si plin de lume, dar mi-am gasit eu o ocupatie. Cum eram si pe atunci “dependent” de telefonul mobil, mergeam mai mult cu el in mana, ascultand muzica sau jucandu-ma ceva (pe vechiul k310i puteam sa le fac pe amandoua simultan, pe noul telefon nu pot >.&lt. Nici acea calatorie nu a facut exceptie.

Buuun, si stateam eu frumusel cu telefonul in mana, mai schimbam melodia, mai jucam un Solitaire… ca tot omul plictisit care nu avea ce face in tren. Undeva pe randul din fata mea era un individ, genul acela de taran tiganos, cu degete boante, facute pentru sapa, si care si-a luat telefon ca sa fie in trend cu moda. Avea si ochelari de soare de cocalar, ce sa mai vorbim… Cum eram ocupat cu ale mele, nu prea l-am bagat in seama, mai ales ca si restul calatorilor se incadrau in acelasi tipar. Nu am putut insa sa nu observ ca individul tot “urla” in telefon, ca deh, genul lui de oameni nu stiu ca la telefon poti vorbi si pe un ton normal. Cum aveam insa castile in urechi, nu puteam sa disting ce tot bolborosea el pe acolo, plus ca nici nu ma interesa ce vorbeste un tip din tren la telefon. Eu aveam Solitaire :>

Si cum butonam eu de zor pe telefon, incercand sa mai termin un joc de Solitaire, vad ca se ridica nenea asta de pe banca si vine la mine. Zice el ceva, eu normal ca nu inteleg, si imi dau jos castile:

-”Aaaa…. ca te-am vazut… ca de ce-ai bagat codul ala… ca ai auzit ce mi-a zis nevasta-mea  si l-ai tastat tu repede si acum nu merge… ca te bat…”. Ma rog, genul ala de replici “Eu Tarzan, Tu Jane” din care nu am inteles mare lucru decat dupa ceva vreme.

Ghiciti care era faza Se pare ca nevasta tipului ala i-ar fi transmis prin telefon un cod de reincarcare al cartelei si aparent nu mergea. Dar cum era imposibil ca el sa fi inteles gresit codul ala, desi era format din mai multe cifre, trenul era zgomotos si el nici nu il notase pe vreo hartie ci il tastase direct pe telefon, a venit nenea direct la tipul cu casti in urechi sa il acuze ca ar fi auzit codul ala si l-ar fi tastat.

Va dati seama ca eu eram pur si simplu O_o What the… ? Ce vrea tipu’ asta de la mine? I-am explicat eu ca ascultam muzica si ca nu aveam cum sa aud ce ii zicea lui… si ca ma jucam Solitaire si nu i-am tastat lui codul, dar el o tinea una si buna cu a lui. Ce e cel mai comic este ca eu aveam abonament si nici macar nu puteam sa folosesc codul lui de reincarcare a cartelei dar ce sa te intelegi cu prostul?

Noroc ca l-a sunat nevasta’sa iar si din cate am inteles eu mai tarziu (urla la telefon) a fost o greseala cu codul ala. Sa va spun exact ce s-a intamplat nu stiu, ca oricum tipul ala nu s-a obosit sa explice si sa isi ceara scuze… S-a obosit in schimb sa ma acuze ca i-as fi furat codul desi numai faptul ca am stat cu telefonu in mana de cand m-am urcat in tren si ca aveam si casti in urechi ar fi trebuit sa ii dea de gandit.

Uneori ma gandesc ca poate reprezint un fel de magnet pentru prosti, ca prea patesc numai chestii de genul asta in tren. Alteori ma gandesc ca poate nu ar mai trebui sa stau si eu tot timpul cu telefonul in mana, dar imi trece repede La ce calatorii sunt in trenurile de la noi, fara muzica, jocuri si filme care sa imi distraga atentia cred ca as innebuni >.>

Am mers azi pe la Bucuresti. Am plecat dimineata cu trenul, nici o problema, toate bune si frumoase. Asta pana cand am fost nevoit sa stau in spatele unui mosneag care mirosea intr-un hal fara de hal. Si nu, nu era genul ala de mosneag vagabond/cersetor de la care nu ai ce sa ceri. Parea cat de cat un domn respectabil.

Nu e prima data cand am parte de astfel de “tratamente” si sincer sa fiu, eu pur si simplu nu pot sa ii inteleg pe oamenii astia. Bun, te intorci seara din oras, de la munca etc. Esti transpirat, e vara, deodorantul nu a fost chiar atat de eficient si mirosi a transpiratie si nespalat. Asta este… Nu e placut, dar nu ai ce face. Inteleg astfel de cazuri. Dar cand pleci dimineata de acasa si duhnesti de muti nasul oamenilor din loc, nu mai ai nici o scuza. Si aici nu vorbesc doar de transpiratie. Asta mai e cum mai e… e vara pana la urma, e cald si deodorantele nu sunt atat de eficiente pe cat ar trebui. Dar cand mirosi a nespalat nu prea vad ce scuza ai mai putea sa ai. De tigani si de mirosurile pe care le emana ei nu mai zic, ca o dau in “rasism” pe urma…

La modul cel mai serios as propune o lege care sa interzica accesul imputitilor in mijloacele de transport in comun. Sau macar sa fie amendati. Pentru numele lui Dumnezeu, e chiar atat de greu sa dai odata cu sapunul pe corp?

Si cat tot veni vorba de nesimtire, auziti ce imi poveste mie prietena recent Cica s-a dus pana in oras si a luat un taxi, ca era prea departe de destinatie si autobuz nu avea cum sa ia. Soferul, manelar, asculta desigur muzica. L-a rugat sa opreasca muzica si magarul a dat-o mai tare. Nu inteleg cum de l-a suportat. Eu i-as fi cerut sa opreasca taxi-ul in secunda aia, m-as fi dat jos si as fi coborat, indiferent cat de departe as fi fost de destinatie. Si daca ar fi avut tupeul sa imi ceara bani, l-as fi blagoslovit si cu o injuratura din-aia… cum numai un fan Parazitii stie

Unui taximetrist ca ala i-ar fi prins bine un client nespalat, sa ii si impregneze bancheta din spate cu miros insuportabil, sa ii goneasca toti clientii. Dar nuuuuu, nespalati merg doar cu autobuzul si trenul, sa imi mute mie nasul din loc. Unde mai e dreptatea pe lumea asta?

Nu mi-am mai povestit de mult aventurile mele in tren asa ca o sa o fac acum. Incep prin a mentiona ca nu prea cred ca o sa mai merg de-acum cu trenul in timpul saptamanii. Sa incepem cu inceputul…

Luni dimineata, ora 6:38, trenul trebuia sa plece in 11 minute, iar la fiecare ghiseu era o coada de cate 10-15 persoane. Ajung intr-un final in tren, care pleaca cu 10 minute mai tarziu. De ajuns, ajunge cu 20 de minute mai tarziu. Bineinteles ca fiind luni dimineata nu am avut nici o sansa sa prind un loc asa ca am stat pe hol.

Peste jumatate de ora vine controlorul, care controlor era un nene de 1.60, pe la vreo 40 de ani. Pe hol eram 8 persoane, dintre care doar 3 (inclusiv eu) au avut bilet. Patru i-au strecurat frumos cate o bancnota de un ron. Cea de-a 8-a persoana i-a deschis zambind usa controlorului, sa treaca in vagonul urmator. Controlorul l-a intrebat timid unde merge, dupa care a zambit fals si a plecat mai departe, ceea ce nu ma mira tinand cont ca tipul care ii deschisese usa era un tigan, care desi nu era foarte inalt, avand cam 1.72 inaltime, avea in schimb o constitutie de dulap. Si ma gandeam eu ce bun ar fi fost acum namilele alea de controlori pe care le mai intalneam cateodata, care aveau 1.90 si peste 100 de kile, ca te mirai cum de nu se rastoarna trenul cand paseau O_o

Si pe urma am ajuns in Bucuresti… si m-am dus la metrou… si mi-a picat fata cand am vazut ce coada era si acolo. De fapt, ce spun eu coada? Era ditamai codoiul! un veritabil “Codzilla” romanesc. Bucurestenii ar trebui sa stie mai bine ca mine asta…

Pun punct aici, sunt cam sec si lipsit de farmec in seara asta lt; E probabil din cauza oboselii… azi mai mult am dormit pe cineva toata ziua. Si invers

M-am intors azi cu un autocar (am fost in vizita la cineva). Langa mine s-a asezat un tanar cetatean de etnie rroma. Cocalar. M-a intrebat frumos daca e ocupat locul, s-a asezat langa mine si a fost linistit tot drumul. A ascultat manele, dar la casti.

Pe de alta parte, ceva mai tarziu au urcat si niste tigani cocalari prosti si imputiti. Imputiti la propriu. Am zis ca imi muta nasul din loc cand au trecut pe langa mine. S-au asezat in spatele meu (ce fericire). Au ascultat manele la telefon tot drumul. Iar cel mai oripilant a fost ca unul din ei avea tricoul ridicat peste burta, dupa cum observ ca se tot poarta vara de vreo cativa ani incoace. E drept ca, spre deosebire de altii, tipul asta nu avea burtoi. Avea in schimb un par pe burta de ziceai ca e veriga lipsa. Read the rest of this entry »

M-am intors ieri seara cu acceleratul. Am plecat de la Bucuresti Nord si am ajuns la Ploiesti Vest. In mod normal plec cu cel care ma duce la Gara de Sud insa acela pleca ceva mai tarziu asa ca am mers cu asta. In dreapta mea statea un cetatean strain, dupa cum am putut afla in momentul in care l-a intrebat pe controlor “si le train est pour Ploiesti Sud“. Controlorul ce sa zica: “Ploiesti Vest” si atat ca deh, de unde sa stie ei limbi straine? Chiar ma gandeam ca poate o sa apuc sa imi exersez franceza, ca tot o cam uitasem. Intamplarea a facut ca exact asa sa fie.

Cand sa cobor din tren, am observat ca strainul ma abordeaza si incearca sa ma intrebe in engleza de Ploiesti Sud. Desi engleza pot vorbi fluent de ani buni, engleza lui nu era tocmai foarte buna, asa ca i-am raspuns in franceza. I-am zis ca aceea este Gara de Vest. Pentru a ajunge la Sud poate lua un autobuz. Am adaugat chiar ca eu merg la Ploiesti Sud si ca poate merge cu mine. Pana la urma a spus ca vrea sa ia un taxi, deoarece nu vroia sa mearga la Gara de Sud, ci la Hotel Central. Intreba de Gara de Sud pentru ca era mai aproape de acel hotel decat cea de Vest. Desi daca acum 2 ani vorbeam mai mult sau mai putin fluent franceza (am dat chiar BAC-ul la franceza, proba scrisa ), acum s-a redus la praf si pulbere si am cam scos perle gen “Eu este“, dar deh, asa se intampla cand nu mai exersezi o limba. Am reusit insa sa pot purta o conversatie cu francezul, sa il conduc catre un taxi, sa vorbesc cu soferul in numele lui. Read the rest of this entry »