Intrebare de baraj…

Cine vine la Nijikon a.k.a. cu cine ma vad pe acolo?

Eu ajung de vineri ca o sa am de ridicat niste chestii de la tipografie si raman peste noapte la Dragos, un bun prieten. Sambata, ma mai gandesc Am voluntari la Niji printre cititori, sa dau de ei de vineri pe acolo?

De asemenea -> http://animezup.com

Cititi anuntul de pe prima pagina si veniti sa ne vizitati! Vom avea si un concurs de desen, dar nu mai dau si pe blog detaliile.

Am aflat recent de pe un blog pe care îl citesc de o campanie şi o organizaţie, S.P.E.R., Stop Prejudecăţilor despre Etnia R(r)omă şi mi-a adus aminte de o întâmplare de joia trecută.
Joia, ca şi marţea până recent, când mi s-a schimbat orarul, e zi de sală. Aşa că m-am dus acolo. Cum deja mi s-a acrit să mai dau de fete în vestiarul băieţilor, am început să plec deja schimbat de acasă, că stau destul de aproape. Ajuns acolo, văd că mai erau deja doi băieţi pe acolo, doi ţigani. Unul părea de vreo 16 ani, celălalt ceva mai mare. În fine, nu sunt tocmai un om rasist. I-am salutat după cum se cuvenea, m-am dus şi mi-am lăsat cămaşa pe o bancă. E drept, i-am privit eu cam dubios la început, că erau şi genul ăla de ţigani cocalari pe care numai la inimă nu îi am dar deh, eu mi-am văzut de treaba mea.
Am început să îmi fac liniştit exerciţiile. Cum am ceva experienţă, ştiu deja cam ce se face şi cum, că e bine să măreşti gradat greutăţile şi tot felul de alte lucruri care nu interesează pe nimeni. Am stat de obicei în aceiaşi camera cu ei şi m-am mai dus puţin şi prin partea cealaltă ca să lucrez cu ganterele sau ca să mai caut nişte greutăţi.
Prima dată nu am interacţionat prea mult cu ei. I-am întrebat lucruri de genul: „Mai lucraţi aici? Vă trebuie greutatea aia de 5?” şi tot aşa. Treptat însă am început să discutăm ceva mai mult. De fapt, a început să mă întrebe unul din ei ce şi cum, văzând că eu fac altfel exerciţiile. Ei, amatori fără nici o urmă de îndoială, băgaseră greutăţi peste greutăţi dornici să impresioneze, pe cine însă nu ştiu… şi făceau exerciţiile în orice alt mod în afară de cel corect: se mai balansau, mai forţau cu tot corpul. Am aflat de la ei că luau şi pastile. Da’ mă rog, cam aşa se procedează în ziua de azi, aproape nimeni nu mai ştie cum să lucreze corect plus că nu au relevanţă lucrurile astea.
Mi-am terminat exerciţiile, i-am salutat, am dat noroc cu ei, mi-am luat cămaşa şi am plecat. La ceva vreme după ce ieşisem din sală am început să mă roadă un sentiment destul de îngrijorător… Mi-am scos portofelul din buzunarul de la piept: gol. Din fericire rămăseseră actele şi cardul acolo, nu dispăruseră decât acei 16 lei, o sumă nu tocmai mare.
Nu era prima dată când îmi lăsasem lucruri prin sală fără probleme şi erau şi alţii pe acolo şi nu toţi arătau de încredere însă nimeni dintre cei de dinainte nu fusese ţigan. Am zis însă că deh, ţiganii e şi ei oameni, să nu fiu rău. Prost am fost…
Eu nu zic Stop Prejudecăţii despre Etnia Romă. Eu zic să îi prejudecaţi fără să ezitaţi. Dacă i-aş fi prejudecat şi eu aşa cum merită aş fi avut încă banii în portofel. Iar domnii care vin şi încearcă bage asemenea rahaturi pe gâtul oamenilor să încerce mai bine să facă ceva cu ţiganii aştia. E drept, nu toţi fură, nu toţi sunt răi şi tot aşa, însă procentul care o face e atât de mare încât pot să generalizez fără nici un fel de problemă.
Toţi cei care m-au mai oprit pe stradă prin liceu să îmi ceară bani erau ţigani. Toţi cei pe care i-am văzând ascultând manele la telefon au fost ţigani.
Stop Campaniei Stop Prejudecăţii despre Etnia Romă. Educaţi-i întâi, fi’v-ar campania de râs! Propun în schimb campania Păziţi Buzunarele în Preajma R(r)omilor! De acum înainte o să îi discriminez până la proba contrarie! Rasist, rasist, dar cu lucrurile în siguranţă.

Dacă e marţi, e sală. Şi dacă e sală e vestiarul băieţilor. Mai mult chiar, se pare ca dacă e marţi sunt iarăşi fete în vestiarul băieţilor. Şi de data asta, m-am şi întâlnit cu fantasticele creaturi ce îşi făceau veacul în acel habitat creat de minţile umane, numit „Vestiarul băieţilor”. Dar nu din prima.

Am intrat ca de obicei în vestiar cu inima cât un purice: or fi fuste, n-or fi fuste? Damn! Iar era plin vestiarul de haine de fete. Meh. Asta e. Dau jos tricoul şi rămân în maieu, defac senzual cureaua şi încep să denăsturez gingaş pantalonii şi aud zgomote la uşa. Cum am fost inspirat şi am închis uşa pe dinăuntru cu cheia, nu m-au prins în chiloţi şi cu pantalonii’n vine, ca pe un veritabil pervers, dar nici mult nu mai aveau. Trag repede blugii pe mine, nu mă mai obosesc să închei cureaua şi mă duc să deschid. La uşă, două feţişoare de fete mă priveau cu uimire. Le zic frumos:

„Ştiţi că ăsta e vestiarul băieţilor, nu?”

„Da, dar avem şi noi lucrurile aici…” răspund ele cu o voce timorată.

„Da, dar ştiţi că există şi un vestiar al fetelor şi asta e al băieţilor”

„Da, dar avem şi noi cheie şi nu ştiam şi *insert stuff I can’t remember here*”

În fine, nu sunt eu un om chiar atât de rău cât par, doar nu era să mă cert cu ele că oricum, nu m-a afectat prea mult faza asta. Eram doar mirat de faptul ca fetele erau la noi in vestiar. Le-am aşteptat puţin să îşi ia ce vroiau ele din vestiar, una m-a rugat frumos să mă întorc puţin cu spatele (bănuiesc că vroia să mă admire din toate unghiurile, desigur ) şi le-am întrebat cât mai stau pe acolo, să nu mă suprapun iar cu ele la plecare. Din fericire, ele plecau pe la 6 iar eu mai mult de o oră nu stau la sală (şi era 4).

Jos am dat de un băiat, tot de o vârstă cu mine după cum am aflat. L-am prins numai bine că ne-am ajutat reciproc la exerciţii, am mai schimbat şi noi o vorbă că deh, nu mai era sala pustie ca înainte. De treabă băiatul.

În paralel, veniseră şi două fete la sală (da, a fost o zi aglomerată rău azi ).

Noi, ca doi masculi mergători la sală ce eram, făceam male-bonding în stilul masculilor: mai trăgeam de fiare oleacă, mai povesteam aventuri din vremurile de demult în care mersesem şi la alte săli, mai discutam despre exerciţii, care e mai eficient, ce grupe de muşchi lucrează fiecare şi cum, ne mai împătăşeam trucuri care să te ajute să faci exerciţiile mai uşor. Şi mai ales, după cum am zis la început, trăgeam de fiare, trăgeam cu spor, plini de sudoare.

Pe de altă parte, fetele alea nu ştiu ce au făcut acolo. Le-am auzit chicotind de vreo câteva ori, au pedalat puţin pe bicicletă, probabil or fi băgat şi nişte abdomene şi au plecat acasă. Nu ştiu de ce or fi dat banii pe abonament că aşa ceva puteau face şi acasă. Mi se pare stupid ca o fată să meargă la sală şi să facă exerciţii pe care le-ar putea face acasă, dă banii degeaba, mai ales în condiţiile în care sus era şi o sală de fitness, special pentru fete, cu antrenor, program specializat, etc. Chiar dacă şi acolo făceau tot exerciţii ce puteau fi făcute acasă, măcar ştiai că ai un antrenor care te supraveghează şi are grijă să faci ce trebuie.

Da’ ce să-i faci… Se pare că băieţii şi fetele sunt specii diferite. Cel puţin când vine vorba de activităţi sportive, văd că singurul lucru pe care îl avem în comun sunt vestiarele…

Am fost azi la sală. De fapt, acum jumătate de oră m-am întors. Rutina de la sală e următoarea: cobor frumuşel la subsol, unde e sala, iau cheia de la vestiarul băieţilor, mă duc la parter şi mă schimb, cobor înapoi la subsol unde agăţ cheia la loc, în cui. Când termin, iau iarăşi cheia, mă duc şi deschid, mă schimb la loc după care cobor şi las cheia la subsol. Vestiarul e unul comun, aşa că oricine poate să ia cheia. Bine, de obicei e cam goala sala şi implicit vestiarul deci nu sunt probleme şi chiar dacă ar mai fi şi alţii, sunt băiat, nu e cine ştie ce problemă să îţi schimbi pantalonii şi tricoul în văzul altor tipi.

Şi mă duc şi azi la sală. Ca de obicei, cobor, iau cheia şi urc la parter. În mod straniu, vestiarul era închis. Zic straniu pentru că de obicei, dacă nu are nimeni lucruri acolo, e lăsat deschis. E ca un fel de convenţie să îţi poţi da seama dacă e folosit sau nu.

Deschid uşa şi stupoare: multe haine şi rucsacuri prin tot vestiarul. Mă uit mai cu atenţie şi… stupoare iar: hainele erau de fete. Mă, ce naiba, zic eu, poate oi fi greşit vestiarul, deşi merg acolo de multă vreme. Dar na, până acum a fost mereu gol, cine ştie… ies pe uşă, citesc: „VESTIAR BAIEŢI”. Mă uit şi în dreapta, la celălalt vestiar… scria frumos şi acolo: „VESTIAR FETE”. Deci eu nimerisem bine, ele se pare că nu. Până la urmă nu am avut parte de nici un fel de evenimente (ne?)plăcute, nu m-am suprapus cu domnişoarele nici la plecare. Dar stau şi mă gândesc… daca ar fi intrat ele peste mine, nu era mare brânză. Că băiat, atâta vreme cât am o pereche de chiloţi pe mine, nu mor de ruşine, cu atât mai puţin când sunt şi după exerciţii, în formă şi cu musculatura tonifiată. Dar invers… heh, ar fi fost interesant să intru peste domnişoare în timp ce se schimbau. Presimt că tot eu aş fi fost ăla înjurat la faza asta deşi ele erau în vestiarul greşit. Dar n-a fost să fie…

Am observat cu ocazia asta ce diferenţe există între băieţi şi fete când vine vorba de activităţi sportive. Eu, ca tip, venisem cu un prosop la mine, un tricou şi o pereche de pantaloni de schimb. Atât. În mod normal aş fi venit direct în hainele de sală că stau aproape şi nu e cine ştie ce problemă dar era puţin cam răcoare pentru pantaloni scurţi, plus că îi murdărisem puţin de rugină şi nah… Îmi luasem doar unul din telefoane cu mine dar mai mult pentru că îl foloseam ca mp3 player, o sticlă de apă minerală şi eram bun de sală. Şi cam aşa fac tipii în general, că ştiu şi pe alţii.

Fetele în schimb, mai fete. Cât am stat în vestiar, au sunat vreo 3-4 telefoane. Nu înţeleg de ce şi-ar căra cineva telefonul dacă are de gând să îl lase în vestiar. Măcar daca le-ar fi dat pe silenţios dar în fine… Nu ştiu dacă aşa sunt toate fetele, dar astea din vestiarul meu veniseră cu ditamai arsenalul de haine după ele. Rucsacuri ca pentru munte, mormane de haine… de-abia am avut şi eu loc să îmi agăţ lucrurile într-un cui. Ca să nu mai zic că am văzut şi o pereche de pantofi cu toc prin sală. Inteligentă aia care după aerobic, fitness sau ce-o fi făcând ea, se întoarce acasă cu pantofi cu toc… inteligentă foc. Aş prefera să mai fac încă o dată exerciţiile decât să mă torturez în felul ăla.

Stau şi mă gândesc… dacă Doamne-fereşte dădeam peste ele când se schimbau? Las la o parte faza cu „ewwwwwwwww, a intrat un băiat peste noi!!!!111”, dar, vai, oare cât le-ar fi luat să se schimbe toate la loc, să se aranjeze şi aşa mai departe? Cred că îmbătrâneam lângă vestiar aşteptându-le.

Nu am nimic cu fetele, chiar îmi plac, dar nu era mai drăguţ dacă s-ar fi dus şi ele în vestiarul fetelor? Plus că, deşi tuturor le plac fetele mai feminine, nu ar fi totuşi normal ca măcar la sală să vină şi ele îmbrăcate mai lejer?

Pisoias (cel care m-a sunat cu numar ascuns, nu … cineva), stiu ca te numeri printre admiratorii mei masculini, ca’s prea sexy si hawt (Alin stie) sa n-am si de-aia, dar data viitoare cand ma mai suni sa te plangi de aroganta mea, vino si tu cu un repertoriu mai interesant de injuraturi, ca ma plictisesc. (Ia uite ce reactie am avut cand m-ai sunat)

Ma simt mandru de mine. Stiu ca am multi fani si ma mandresc cu asta, dar nu credeam ca am deranjat pe cineva intr-atat de mult incat sa ma sune cu numar ascuns si sa imi faca declaratii de… iubire. Si sunt mandru… imi sterg lacrima de fericire din coltul ochiului si exclam: “Acum pot muri fericit!”.

Si pisi, uite, ca tot iti placea tie blogul meu atat de mult, te mentionez aici si iti transmit un pwpic doolshic pe obrajior , cat sa nu ma bocanceasca Alex,  si te intreb pe aceasta ocazie… de ce esti asa frustrat, mamicule? Cin’ te-a supi? Nu de alta, dar uite, eu n-am ascuns niciodata nimic de lume, nu stau pitit in spatele monitorului sau al unui numar ascuns de telefon, de ce nu poti sa imi zici pe fata cine esti? Sa iti trimit si tie un buchet de trandafiri, cum le trimit tuturor fanelor, chiar daca esti baiat, si sa te trec la catastif, la categoria “tipi care vor sa se culce cu mine”. Te inteleg doar ca ai vrea sa iti bagi toate alea in mine, dupa cum romantic mi-ai declarat la telefon, ca ia uite ce dragalas sunt.

Pentru cine mai doreste numarul meu sa ma injure, spuneti si va las numarul de telefon in postul asta. Dar va rog eu frumos, faceti lucrurile sa fie mai interesante si veniti cu niste injuraturi mai originale, ca pe urma ma plictisesc.

Pisi, te astept sa ma mai suni odata, sa imi mai spui cat ma iubesti cu accentul tau sexos de moldovean. Daca nu te mai tine creditul, lasa-mi macar un mesaj la postul asta, scumpitelule. Pwp din nou

P.S. Pozele mi le-a facut Alex in Carol, saptamana trecuta

P.P.S. I’m dead serious. Rog  dujmanii sa ma sune la numarul 0761648915. Cel care ma distreaza cel mai tare, va primi un premiu surpriza.

După cum spuneam odată, am noroc la găuri. De bormaşină. M-am mutat aici, în blocul unde stau, de aproape 3 ani şi în ultimii 2 am avut parte în mod constant de hârâituri de bormaşină. Sau ciocăneli. Sau pur şi simplu zgomote care să te trezească din somn. Ceea ce e de-a dreptul ironic, ţinând cont că zona în care locuiesc este una extrem de liniştită, fără vecini care să facă cine ştie ce scandal prin bloc. Nici măcar maşinile nu prea trec pe străduţa asta (really, they don’t). Teoretic, ar fi trebuit să fie linişte ca într-un azil de bătrâni aici, ceea ce nu ar fi exagerat ţinând cont că vecinii mei sunt în general fie bătrâni, fie familii tinere. Oricum, continuând…

De vreo două săptămâni încoace am (re)început şi eu să dorm ca omu’. Ore de culcare normale, pe la 1-2 noaptea, ore de trezire normale, pe la 10-11 dimineaţă, chiar 9 uneori, ceea ce e… bine cred, faţă de dăţile în care mă culcam pe la 4 şi mă trezeam pe la 1-2 după-amiază. Cu toate acestea, au mai fost şi excepţii, cum a fost de exemplu azi-noapte, când m-a prins ora 5 jucând Cabal cu Alex, că deh, mai facem şi noi un level acolo. Ca şi data trecută când s-a întâmplat acest lucru, am fost trezit din somn pe la dulcea oră de 9, de bormaşini. Dar nu orice fel de bormaşini, ci fix deasupra mea.

Nu ştiu exact cum se face asta, prin ce festă bizară a sorţii păţesc mereu aşa, dar cert e că găurile din vecini se sincronizează cu nevoia mea de somn. Când mă scol devreme nu dă nimeni găuri, dar când trebuie să dorm, se găsesc toţi. Really. Data trecută când m-au trezit bormaşinile a fost tot după o tură de Cabal, când mă culcasem pe la 6. Cred că au montat camere de luat vederi la mine în cameră şi mă pândesc. They is lurking in teh shadows, waiting for mah sleep, ai dreacu’… Sau poate bormaşina lor e vreuna cu ESP şi mă simte.

„BORMASINA SENSES…

TINGLING…

DRILL NOW, QUICK, WHILE HE’S STILL ASLEEP!!!!1”

Cel mai stresant e că tot dau găuri, aproape fără întrerupere, timp de o oră. Aşa fac de fiecare dată. Parcă o fac în mod intenţionat pentru a nu-mi putea eu relua somnul. Că nah, vine, bormaşinuieşte şi el zece-douăzeci de minute, îl înjur în gând zece-douăzeci de minute, după care reiau somnul. Dar nuuu, trebuie să o ţină aşa o oră întreagă, să piară tot somnul din mine şi să rămână oboseala. E o conspiraţie, sunt sigur.

Şi bocăniturile sunt comice. Nu ştiu ce fac ăia de deasupra mea, dar scot cele mai ciudate zgomote. De exemplu, se aud din când în când nişte râcâituri de parchet de zici că se plimbă cu rolele prin casă. Sau scapă oale, cratiţe şi tigăi pe podea. Mai ales asta. Cred că oamenii aia aruncă zilnic o găleată cu cioburi sau tinichele cu smalţ găurit. Şi desigur, bat cu ciocanul. Ce bat, nu ştiu. Cert e că bat şi încă destul de des. A fost tare că se găsise odată să ciocănuiască pe la 7 dimineaţa. Şapte. Oricum trebuia să mă scol pe la 8, că aveam cursuri în ziua aia dar totuşi… SAPTE. Măi, şi nu ştiu cum se face, că după ce bocăneşte şi ăla vreo 5 minute, încep să aud vecina de lângă înjurând. Sau o vecină. Cert e că era de sex feminin şi era mai babă. Aţi auzit vreodată babele înjurând? Dacă nu, ar trebui, este extrem de… interesant. Omu’ „normal”, românul cel de toate zilele, e mai băgător şi scotător din fire sau are ceva cu morţii. Oricum, înjură destul de stereotipic. Dar babele… ehe, babele înjură altfel.

În acea dimineaţă, timp de vreo oră (nu mint), l-am auzit pe vecin cum bătea cu ciocanul şi pe babă înjurând. Şi cum înjura… Mi-o şi imaginam cum stătea în pat, sub plapumă, în rochie de noapte, în timp ce îi se strecurau printre buze, pe un ton tipic vrăjitoarelor ce fac farmece şi descântece, blestemături de:

- „ardea-te-ar focul Gheenei de nenorocit„

- „bătea-te-ar Dumnezeu să te bată, lepădătura Satanei”

- „piei, lua-te-ar Încornoratu’”

- „mânca-te-ar focurile Iadului”

- „blestema-te-ar ăl-de-Sus”

- „lovi-te-ar bolile să te lovească de nemernic care eşti”

- „să n-ai parte de bucuriile vieţii, neisprăvitule”

- „lepădătura Pământului”

- „mânca-te-ar râia să te mănânce”

- „trăsni-te-ar fulgeru’ lu’ Sfântu’ Petru”

…şi alte expresii, care de care mai poetice.

Nu ştiam ce să fac, să râd de bombăniturile babei sau să i mă alătur şi eu şi să-i înjurăm ciocanul ăluia la unison.

Şi cu alarmele de maşină am mai avut „noroc”. Duminica trecută mi-a urlat una în cap timp de vreo 3 ore. TREI ORE! Cine Dumnezeu îşi lasă maşina să urle în miezul zilei timp de 3 ore??? Am vrut şi eu să mă duc să închid fereastra, să nu se mai audă chiar atât de tare dar de unde… era deja închisă. >.> Îmi aducea aminte de un alt inconştient care îşi lăsase maşina parcată pe unul dintre bulevardele din Ploieşti, la marginea şoselei, cu alarma de proximitate activată. Cum trecea vreo maşină pe stradă, cum începea alarma să urle. Şi maşinile treceau, că de-aia era era bulevard acolo, să treacă şi ele. Deştept şi ăla… şi tot în toiul zilei.

Un alt lucru care mă enervează este interfonul şi ăia care sună la el. Îi oprisem sonorul o perioadă că era stresant şi puternic zgomotul pe care îl făcea dar l-am activat iar la un moment dat. Nu înţeleg cum de se găsea lumea să sune fix la mine (ba poştaşu’, ba unu’ cu pizza, ba mai ştiu eu cine). Nu stau în apartamentul 1 sau altceva uşor de tastat. Stau la 106. Un 1, un 0 care e pe cealaltă parte a tastaturii, un 6 care nu e nici ăla lângă 0… De ce nu sună şi ei la 111? 100?

Mai stresant e că a sunat şi poliţia de vreo 2-3 ori, tot cu scopuri de a intra în bloc, că mă şi speriasem, crezând că au vreo treabă cu mine. La fel am păţit şi în dimineaţa asta. Eram eu în pat, încercând să adorm iar după o oră de bormaşini găurind pereţi, când ţârâie interfonul.

„Bună ziua, de la secţia nuş care de poliţie”

Dau drumul, sunt obişnuit deja şi mă bag la loc în pat. Când colo, aud şi ciocănituri în uşă. OH SHI… Iau repede un tricou pe mine, mă duc să deschid şi văd doi neni poliţişti, unu’ tânăr, altu’ mai bătrân. Eu, cu inima cât un purice. Droguri, tâlhărie, fraudă fiscală, genocid, homicid, insecticid… oare ce făcusem? Bag repede armele sub covor, ascund plantaţia de marijuana în dulap, îngrop cadavrele în ghiveciul cu flori şi mă duc să deschid uşa.

„Bla bla bla aţi sunat la 112”

„Ba n-am sunat O_o”

„Nu sunteţi Băl-ceva Nu-mai-ştiu-cum?”

„Nu, sunt Bucur Bogdan”

„Pai da’ ce-aţi păţit de-aţi sunat la 112?”

„N-am păţit nimic, n-am sunat eu ._.”

„Nu e blocul 1, apartamentul 106?”

…

…

…

Next door. >.>

Pe urmă au reînceput să dea găuri. Şi-am dat şi eu drumul la pc, şi-am dat şi eu boxele la maxim, şi le-am pus şi eu un Norther – Unleash hell, deschizând în prealabil ferestrele, să se audă şi mai bine.

„Time will tell…

WHEN I UNLEASH HELL

Blood will fell

WHEN I UNLEASH HELL

Drilling will stop

WHEN I UNLEASH HELL”

Death metal ftw! Le-am mai pus şi nişte Gojira şi pe urmă am dat boxele mai încet, că începuseră să mă doară şi pe mine urechile.

Bormaşinile şi ciocanele sunt lucrătura diavolului, adevăr grăiesc eu vouă…

Asta-i mai mult post pentru mine…

In jumatate de ora trebuie sa plec, la 8 incepe examenul de licenta iar eu sunt programat al 3-lea. Si vin dupa o noapte de nesomn…

Am incercat sa adorm pe la vreo 1 dar m-am dat batut pe la 3 jumate asa ca vreo 2 ore jumatate m-am tot zvarcolit stresat prin pat, ros de grija examenului ce urma sa vina in cateva ore, de durerea de cap si caldura ce nu-mi dadea pace. Pe la 3:35 mi-am dat seama ca la 4 pusesem ceasul sa sune, sa mai repet asa ca am mutat alarma la 4 jumate, sa mai apuc macar aproape o ora de somn. Pana la urma am adormit pe la 4, cred, iar jumatatea aceea de ora de somn mi-a mai facut mai mult rau decat bine.

Si acum sunt la a doua cana de 3 in 1, ce tot nu reuseste sa-mi stearga oboseala desi eu n-am rezistenta la cofeina, dat fiind ca nu prea consum asa ceva, am mai luat un paracetamol, am mai trecut odata prin materie si mi-am dat seama ca in capul meu e o varza…

Ma indoiesc ca o sa reusesc sa iau zecele ala pe care il asteapta toti de la mine si nu-mi doresc decat sa scap de licenta. Era bine daca nu avea nimeni nici o asteptare, sa ma duc acolo fara nici un stres si dorindu-mi doar sa iau o nota cat mai mare pentru mine, nu pentru altii, si fara teama unui “esec” dar deh… momentan nu se poate.

Acum, fie ce-o fi… macar scap in cateva ore de-un stres, ca nu mai rezist mult in ritmul asta. Sa ma intorc acasa si sa dorm fara griji, fara stres, fara sa ma gandesc ca in orele alea de somn as fi putut sa mai repet, sa mai lucrez la lucrare, sa mai cizelez prezentarea.. sa dorm asa cum trebuie.

Afurisita licenta asta!

După ce au trecut atâtea zile de la ultimul post (în număr de “multe”) revin şi eu cu o postare (Miruna cred că îmi lăsa sigur comentariu până acum să mă întrebe dacă mai sunt în viaţă, noroc că mă are în listă şi m-a mai văzut on). O fac aşa… să-mi mai vărs şi eu of-ul.

Prins cu lucrarea de licenţă, motivul dispariţiei mele subite, de care încă n-am scăpat, şi căreia nu-i făceam faţă fără suportul lui Alex, şi de care voi scăpa undeva pe la începutul lunii iulie, trec azi pe la facultate. Cu Petre şi Cami, colegi de suferinţă, am mers să îl căutăm pe domnul decan, dumnealui fiindu-ne îndrumător de proiect. Ne-am întâlnit, i-am lăsat eu ditamai tencălăul de proiect, de 73 de pagini plini de abureală nesimţită şi bibliografie alcătuită din titluri de cărţi găsite de Google, că prost e ăla care citeşte cărţi pentru a învăţă informatică, sau cel puţin genul de informatică pe care am aplicat-o eu în proiect, după care eu şi cu Petre am încercat să mergem şi cu Nota de lichidare pe unde era necesar, că aveam nevoie de ea pentru a ne putea înscrie la licenţă. Bănuiesc că vă întrebaţi ce e aia o Notă de lichidare, nu?

Nota de lichidare e o chestie. E făcută din hârtie, costă 15 bani bucata şi pe ea trebuie să primeşti semnături de la diverse alte chestii cum că tu ai predat toate bunurile folosite în anul precedent de facultate. Eu pe la bibliotecă n-am călcat în viaţa mea, n-aveam de ce. Repet, prost e ăla care învaţă informatică din cărţi. O să ştie la fel de multă pe cât ştie porcu’ să zboare, sau poate mai puţină. La cantină n-am mâncat. La cămin n-am stat. Club studenţesc, magazie sportivă şi alte minuni din-astea nici măcar nu ştiam că există. Da’ trebuia în schimb să alerg după semnături că n-am rămas dator cu nimic pe-acolo, că au şi ăştia cu sistemul lor, evidenţa lui peşte prăjit. N-au auzit de o chestie magică, pe nume butonul de Search (sau Caută, într-un limbaj autohton). E o altă chestie, cu diverse forme şi culori, precedată de o casetă. Bagi numele meu în caseta aia, apeşi pe butonul ăla fermecat şi ca prin minune… PUF! Îţi apare acolo dacă am folosit sau nu ceva. Dar deh, e greu cu chestiile astea magice, cine ştie cum greşeşti vreo formulă şi te transformi în broască. În fine… era vreo 11 când m-am dus cu Petre şi Cami la bibliotecă, să obţinem prima dintre semnături. Mă uit pe acolo, până aştept să-mi vină rândul şi ce-mi văd ochii… cică studenţii care nu aveau legitimaţie de bibliotecă trebuiau să aibă carnetul la ei, că altfel nu primeau semnătura pe nota de lichidare. Mă, eu sincer să fiu, cum am toate examenele luate, nici nu credeam că mai am nevoie de carnet, cu atât mai mult să îl am la mine. Aveam în schimb buletinul, aveam şi legitimaţia de transport, pe care o primeşti doar dacă eşti student, din care puteai foarte uşor deduce facultatea şi anul la care învăţ. Dar nuuuu, mie cică-mi trebuia carnetul. Şi plec eu acasă după el… cu o stare din aia de lene şi silă şi gânduri de bine la adresa sistemului. Vorbe de dulce, după cum zicea cineva. Pe la jumătatea drumului de întoarcere, mă sună Petre.

„Mă, pe unde eşti acuma?”

„Pe la gară”, zic io.

„Hai şi vino mai repede că am impresia că la contabilitate au program până la 12 doar.”

Mă uit la ceas. 11:38. Şi dă-i şi fugi, că deja dacă trecea de fără 10 nu mai rămâneau secretarele alea „peste program”, că aşa le e firea.

Ajung la facultate după vreo 8 minute, transpirat şi obosit, după ce fugisem mai ceva ca la maraton. Mă duc întâi la bibliotecă, acolo ducându-se şi Petre şi Cami. Stau eu iar la coadă, cu carnetul în buzunar. Văd că se schimbaseră babele între ele la ghişeu, dar cui îi păsa. Şi-l aud pe tipul din faţa mea cum spune că n-are carnet.

„Aaa, nu-i nimic. Cum te cheamă, ce facultate eşti… bla bla bla” şi se duce să îl caute prin fişe şi-i dă semnătura. Fără carnet. Păi ‚tu-ţi… şi fi-ţi-ar… şi intra-ţi-ar… Adică eu alerg ca prostul pe căldura asta, în condiţiile în care oricum nu văd de ce trebuia să am nevoie de semnătura aia idioată în primul rând, CA NU LE-AM FOLOSIT SERVICIILE ALEA NENOROCITE!11!!!! *end of Caps Lock*, şi alţii pot fără?

În fine… am scăpat într-un final de toţi şi de toate. Am rămas plăcut surprins de faptul că am fost primiţi la contabilitate deşi era trecut de 12 cu vreo 5 minute. În plus, secretara chiar era drăguţă şi amabilă. Să vezi şi să nu crezi…

Cam atât pe ziua azi, că trebuie să plec în douăzeci de minute. Mâine povestesc cum era să mă calce trenul :>

Oh, şi fază dură…

http://blog.cedik.info/2009/06/01/reciclate/ <- Ultimele doua comentarii.

Eu zic ca-i troll. I-am vizitat blogul si e plin de stiri copiate si “rescrise” cu Caps Lock, combinate cu titluri agramate. Eu asa as face daca as avea chef de trolling.

Ori e foarte prost, se poate si asta.

Din motive de Cola am ajuns să scriu sâmbătă noapte despre ziua de vineri dar nu-i nimic. Mai scriu şi eu ceva, nu? Ascult şi tango pe fundal, atmosferă propice pentru un scriitor de mare talent. Păcat că scriu eu acum şi nu el, dar deh.

Şi-am avut vineri examen… of, of, măi, măi. Era genul ăla de examen greu, dom’le. E drept, cu 10 la laborator, nu îmi făceam probleme prea mari că nu trec sau astfel de prostii. Nah, dacă nu era cu decanul nu mă stresam deloc. Fiind însă cu decanul, altă mâncare de peşte. Dumnealui îmi este coordonator de proiect la licenţă. Dacă m-aş fi dus la examen ca plopu’, mi-ar fi crăpat obrazu’ de ruşine. Plus că… eh, adevărul e că avem un decan care merită respectat. Îşi dă interesul, e om de omenie. Că are norocul să predea chestii care ne adorm, altă poveste.

Buuun! Mă apuc eu joi să (încerc) să învăţ pentru vineri. Materia: tehnici de data mining. Ca doi magneţi de poluri opuse, ea şi cu mine. Când încercam să citesc al doilea rând, îl uitam pe primul. Cred că se luau la bătaie între ele sau ceva de genul. Scârboasă materia… era ca şi cum un câmp de forţă invizibil mă împiedică să o citesc. Posibil să fi fost lenea, dar nu bag mâna’n foc, la aşa materie cine ştie ce chestii ce ţin de domeniul misticului şi al ocultului în bântuie paginile. Poate există o fantomă a regresiilor care blochează intelectual citorii dornici să învete. Sau poate mi-e lene. Cert e că joi am învăţat mai mult de-o gramadă. Am stat în schimb de proiectul de licenţă, că urma să îl prezint tot vineri, după examen, să vadă domnul decan în ce stadiu mai suntem cu el. Frumos a fost că şi Alex avea examen vineri şi învăţam in paralel. Firi mai silitoare şi studioase ca noi rar am mai văzut pe lumea asta. Cel puţin din punctul asta de vedere, al tras chiulului de învăţat, mi-am găsit clar perechea.

Cum examenul urmă să fie tocmai la 12, am zis că o să ma trezesc dimineaţa, să învăţ. De pe la 6 şi până la 11 şi ceva, timp berechet. Să tot înveţi, nene.

Zis şi făcut! Ah.. ba nu, stai. Doar zis

Sună alarma la 6. Nimic.

Sună alarma la 6 jumate. Nimic.

Sună alarma la 7. Suspans… bat tobele…. tot nimic.

Sună alarma la 8. Hai, cu chiu, cu vai, mai un căscat, mai o mormăitură printre dinţi şi mă ridic şi eu din pat.

Harnic şi plin de avânt, m-am apucat să învăţ. Mi-am luat notiţe, am învăţat definiţii, am repetat demonstratiile… dar n-a durat mult. Câteva minute. Mi-am dat seama peste o oră că tot blană sunt. Bag picioru’ Ce-mi trebuie coeficienţii de corelaţie, covarianţe, regresii logistice şi alte termene care nici măcar nu ştiu ce face?

Plec pe la vreo 11, ajung la facultate, lumea la fel de blană ca mine. Toţi cu copiuţe, foicele, chestii, trestii, mai una, mai alta, că deh, era examenu’, trebuia să venim pregătiţi. Eu unul aveam pe telefon poze cu notiţele pe care mi le făcusem. Faza e că am totuşi memorie bună, de reţinut, reţinusem în mare pe la toate subiectele, exact cât aveam nevoie dar mai ştiţi cum se blochează omul.

Întreb eu pe la grupa cealaltă cum a mers la examen. Super tare, au dat cu profa lor la laborator, a stat la catedră primele 10 minute, au reuşit să copieze aşa, mai cu băgare de seamă. Noi… pauză. Urma să dăm cu profa noastra de laborator, o tipă mai ciudăţică. Nu e ea aşa rea dar de copiat clar nu poţi. Se plimbă prin laborator de zici că are motoraş. Oricum, examenul urma să fie practic oral, ce scriam noi nu era chiar atât de important. Decanul urma să se uite pe foi, să ne întrebe din ce am scris, mai de la el, şi în funcţie de cât aveam la laborator, ne punea o notă finală. Dar dacă îi dădeai foaia goala… naşpa, aiurea, cam nasol.

Din fericire, aflăm noi cum că profa ar avea odată cu noi verificare şi cu nişte alţii, care nişte alţii, după cum am aflat mai târziu, era sor’mea şi cu grupa ei. Noi toţi, începusem cu Doamne-ajută, poate-poate nu urma să stea profa cu noi, să putem copia ceva.

Şi se face 12… şi ne bagă în sală… şi vine profa … şi vine cu încă o secretară de pe la info… şi ne scade moralul undeva sub nivelul mării, că se tot plimbau amândouă printre noi şi noi eram cu toţii tobă de carte (băgaţi voi nişte ghilimele pe acolo). La un moment dat… victorie! Pleaca profa din lab şi rămâne doar secretara. Mai începem să mişcăm şi noi, câte puţin, pe ici, pe colo, mai timid, mai pe furiş, mai cu grijă şi băgare de seamă.

Când, o auzim pe secretară:

-„Haideţi măi odată! Credeţi că eu vă păzesc pe voi? O păzesc pe ea!”

Ridicare bruscă de moral la nivelul grupei, ridicare şi de copiuţe, mai de prin buzunare, mai de prin mape şi scriem şi noi ca oamenii subiectele. Că deh, ultimul examen greu, ultimul an, vine vara, materia nu era oricum importantă… Avem noi destuli profi nesimţiţi la care nu treci nici dacă ştii, măcar aici să îşi facă cineva şi cu noi pomană.

Predăm subiectele şi cică să rămânem să aşteptăm decanul că cică ajunge în maxim 40 de minute. Cică. Dar de fapt cică au fost vreo 2 ore şi ceva. Dar poate ne-au stat nouă ceasurile…

Decanul, după ce ajunge şi dumnealui într-un final, ne bagă în tranşe de câte trei în sală, să nu fie prea multă concentraţie de inteligenţă pe metru pătrat, să respire şi neuronu’ nostru, se uită la fiecare pe foi, dă un quick scan cu retina, pe mine mă întreabă o definiţie (pe care o ştiam) şi o altă chestie (pe care nu o ştiam, să fie simetric, nu de alta), vede că la laborator am 10, de scris, scrisesem, prezenţă la ore aveam, om serios sunt… hai să zicem că sunt, îmi pune un 10 şi gata. Scăpai şi de examenul ăsta. Am răsuflat uşurat, am ieşit din sală…

-„Cât 9 sau 10 ai luat?”, mă întreabă lumea, că mă ştie de om studios, cu note mari.

-„10, desigur”.

Îmi iese şi pe semestrul ăsta o medie peste 9, că luni sigur iau 10. Bine, nu că m-ar interesa prea mult, că fiind anul III şi deci ultimul, nu mai iau bursă aşă că, vorba profului de filozofie din liceu, mi se fâlfâie. E mai mult aşa, o chestie de orgoliu.

Şi uite aşa… mai dau şi luni un examen… mai scap şi de licenţa şi termin facultatea la 21 de ani ._. Mă simt ca un copil precoce, ce a sărit peste câteva etape de şcolarizare. Şi când te gândeşti că înainte terminai o facultate pe 25 de ani…

Îmi înjur Firefox-ul. Am un Firefox 2 pe celalalt Windows şi mă întreabă de fiecare dată când intru dacă vreau să actualizez versiunea de Firefox. Îi spun „niciodată” de fiecare dată şi de fiecare dată el uită. Probabil are memorie scurtă.

Şi îmi mai înjur Word-ul ăla piratat căruia nu ştiu cum naiba îi activez, sau mai bine zis îi mut de fiecare dată autocorrect-ul de pe română pe engleză. Mă enervează teribil să îmi văd cuvintele subliniate cu roşu şi, uneori, pocite pentru că aşa consideră el că ar trebui să fie scrise correct. CORECT, Word nenorocit, tocmai a facut-o iar.

Mă irită la culme toţi pseudomasculii alpha care poartă cămăşi de fetiţă, roz sau altă culoare dulce şi cu modele cu floricele. Să îmi explice şi mie cineva cum poţi să fii un munte de om şi să porţi o cămăşa cu model floral şi cu mâneci scurte bufante, strânse cu elastic. Cum? De când e la modă să te îmbraci că o domnişoară? Şi cu ocazia asta mi-am mai adus aminte de o poveste interesantă şi adevărată. Ce urmează să vă spun e pe bune, nu inventez nimic.
Am avut un gay în liceu. Era cam cu 2 ani mai mic ca noi şi i se spunea FM. Sau Efem. Nu ştiu exact, nu am văzut pe nimeni scriindu-i numele. Şi da, chiar era gay. Sau homosexual. Sau pe invers. Şi da, chiar îi plăceau băieţii, nu era o chestie răutăcioasă scornită de elevi. Şi băiatul ăsta gay se îmbrăca acum în urmă cu 5 ani aşa cum se îmbracă toţi fătălăii de azi. Haine şi frizură stil emo (zic emo pentru că aşa sunt tunşi emoizii azi, că pe vremea aia nu exista încă trendul acesta idiot), poşetuţă din aia cum poartă toţi băieţii de azi şi continuă să se creadă masculini… totul la el era atât de nowadays încât s-ar fi integrat perfect în peisajul autohton. Ce chestie… gay-ii de ieri, trendiştii de azi…
Şi mă irită… cine vrea să fie sclavul modei să fie, e o ţară liberă, dar măcar să nu se mai dea cocoşi şi să îşi poarte frumuşel poşetuţele pe umăr şi hainele de fetiţe ca nişte molâi ce sunt.

Îmi vine să mai înjur şi toţi ciudaţii. Deja e cert, trag toţi la mine de parcă aş avea o ţintă mare, roşie şi care clipoceşte strident pe mine şi pe care scrie „Ciudaţi din toată ţară, uniţi-vă.. sau stresaţi-mă”. Nu poţi să stai ca omul pe o bancă în parc fară să: îţi cânte un beţiv serenade, să vină un puşti cu povestiri lacrimogene despre cum nu e el cerşetor şi n-are bani de bilet (marş!), să vină o babă care să îţi arunce un ziar în braţe (nu mie, ei, că cică, citez „Ca să nu vă plictisiţi” – căcicăcitezofonie intenţionată), să vină nu ştiu ce ţigancă sau tipă sau ce era, chiar am uitat, să te roage să o ajuţi cu ceva şi în tot timpul asta să se tot plimbe un nene cu o zbârnâietoare înceată pe post de căruţ. Nu! Nu poţi măi să stai şi tu pe o bancă în parc liniştit. Las’ că-mi fac eu un tricou pe care o să scrie: „Sunt zgârcit, n-am bani, sunt urâcios, sunt nesuferit, ai grijă că sar la bătăie” sau poate „Orice ai vrea să mă întrebi, răspunsul meu e NU, GTFO!”

Îmi vine să o înjur pe Marina că m-a bătut la cap să mă înscriu ca voluntar la Otaku şi m-a făcut să cred că voi avea de lucru doar dimineaţa, până începe festivalul, şi încă puţin înainte de cosplay şi în rest voi putea să stau cu prietenii (în special Alex şi Skype ppl a.k.a. Irina, Falcon, Geo, Alecs, Krisse şi cine mai vine… parcă şi Yzu , Grimm si Mina, iar Alin… Alin m-a lasat balta si nu mai vin cu cioc la Otaku, dupa cum urma sa facem amandoi) saaaaaaaaaau îmi vine să îl înjur pe Reactive care mi-a zis că mă vor freca aia toată ziua şi nu voi avea timp de nimic sâmbata. E drept, duminica e liberă dar nu am chef să pierd sâmbăta… Pe Reactive oricum pot să îl înjur, i-aş face o favoare de fapt pentru că i-aş da un motiv să mă înjure înapoi.
Cu o ultimă fărâmă de înţelepciune rămăsă îmi spun că ar trebui să pun punct aici. Nu un punct din ăla metaforic ce simbolizează sfârşitul, finalul, ultima parte. Nu, pur şi simplu un punct amărât ce simbolizează sfârşitul unei propoziţii. Nu un semn de exclamare pentru că nu exclam nimic precum nici un semn de întrebare pentru că nimic nu mă miră şi nu întreb nimic.
.