Mă duc azi la bancă în speranţă că în jumătate de oră voi rezolva treburile şi voi putea ajunge şi la laboratorul de Criptarea Informaţiei în timp util. În mod paradoxal, deşi aveam vreo 7-8 persoane în faţă, nu am stat chiar atât de mult asteptand.

Admiram frumos afişele cu „Operaţiunile Western Union au prioritate la acest ghişeu” afişate în faţa ambelor ghişee, cu formular de la Western Union în mână, gândindu-mă să îmi fac curaj să întreb dacă am într-adevăr prioritate. Gândul că am totuşi 7-8 domni şi doamne în faţă m-a făcut să stau până la urmă la locul meu. Nu de alta, dar m-ar fi linşat cu siguranţă dacă aş fi avut într-adevăr prioritate. Menţionez că e acea perioadă din an când se strânge o sumă decentă de bani în contul de AdSense şi mă duc să îi retrag. Nu e cine ştie ce afacere în condiţiile în care strâng câte 200 de dolari pe an iar contul de hosting costă 54 de dolari lunar (sumă pe care o plătesc teoretic împreună cu Falcon).

După vreo 20 de minute, îmi vine rândul. Nimeresc cea mai stupidă începătoare cu care am avut de-a face. O văd cum stă şi studiază formularul acela şi exclam un „OH SHI- asta-i n00bă!!!1” mental.

Se duce la colega ei şi îmi arată formular scrilejit în grabă, de ce să nu recunosc, şi mă întreabă dacă ăla e G. Nu domnişoară, de fapt e GOO6LE. Aşa-l cheamă pe nenea ăla… e stră-stră-stră-bunicul lui C3PO din Star Wars. Şi când te gândeşti că până şi Vanghelie a auzit de Goagăl…

Mă uit nervos la ceas: 13:13, trecuseră deja 5 minute. La şi jumate trebuia să fiu la facultate (slabe şanse). Între timp, domnişoara scoate un caieţel cu notiţe, după ce îl caută în prealabil printre teancul de foi de pe masă. Şi trag cu ochiul la foiţa de pe birou: plină de rânduri de genul „ENTER -> F6 -> treci Moneda -> ENTER -> F6 -> F6 -> Shift”. În clipa aia mi-am tras un facepalm mental de mi-a zburat virtual creierul prin ceafă. În timp ce mă gândeam cu groază că după asta mai trebuie să şi depun bani pe card, domnişoara se blochează. Îşi cheamă colegele, îşi întreabă colegele, scrie greşit, şterge şi editează iar eu continui să o privesc stupefiat. Cum Doamne să nimeresc fix eu la ea?

Trec vreo 20 de minute şi domnişoara termină într-un final. Nu i-a luat decât de 10 ori mai mult decât le-ar fi luat colegelor ei, nu-i bai (nu exagerez, dăţile trecute nu a durat mai mult de 2-3 minute).

Îi dau şi cardul şi îi spun că vreau să depun şi nişte bani în cont. Fac un calcul mental: aproape 54 de dolari de plătit… 3 lei dolarul… 170 de lei ar trebui să ajungă. Îi dau frumuşel banii, ocazie cu care Falcon ajunge să îmi datoreze 170 de lei, semnez şi mă duc repede la bancomat, să verific dacă banii au ajuns acolo. Nu de alta, dar hostul ar fi trebuit plătit pe 19 luna aceasta şi risc să mă trezesc iar cu toate site-urile suspendate. Pe card mai aveam vreo 0.6 lei, depusesem 170 şi observ că am doar 169 şi ceva. Bineînţeles, trebuia să fur.. îşi oprească şi banca un comision, că doar se foloseşte de banii mei, nu? În fine, îmi bag piciorul şi fug la autobuz.

Ajung pe la fară 10 la curs. Se pare ca jumătatea de oră pe care o prevăzusem nu mi-a fost de ajuns, doar jumătate de oră i-a trebuit domnişoarei n00be să exerseze operaţiunile bancare pe mine (btw, nu înţeleg cum a ajuns acolo în condiţiile în care în perioada asta nu ştiu câte angajări se fac în bănci iar ea nu era nici competentă, nici frumoasă, să zici că s-ar fi culcat cu cineva. Era probabil vreo rudă). Încerc să plătesc de la facultate, mă loghez pe contul de Hostgator şi ţeapă. Nu merge Paypal pentru că ăştia de la facultate au data calculatoarelor setată undeva în trecut, ca să nu le expire licenţele, şi îmi spune că nu mai e valabil certificatul site-ului… alea-alea. Cert e că nu merge.

O rog pe Alex să plătească. Îi dau sms cu link-urile pe care trebuie să le acceseze, username-ul şi parola. Aştept. Cică nu merge, n-am suficiente fonduri pe card. Ce mama mă’sii? O întreb cât spune Paypal că am de plată, în lei. Cica 170.5.

FFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFFUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUUCK!

fuck

În momentul ăla îmi bag piciorul în rata de schimb a Paypal, îmi bag piciorul în nenorocitul de comision al nenorocitei de bănci, fară de care aş fi putut plăti suma oricum umflată.

Mă mai calmez şi zic să aştept seara. O să plăteasc acasă, poate se mai schimbă rata de schimb. Am încercat acum câteva minute: L173.23 RON

PayPal Conversion Rate as of Apr 27, 2010: 1 Romanian Leu = 0.311441 U.S.

Băga-mi-aş.

Nu ştiu câţi ştiţi dar se pare ca Manga-anime.ro a fost cumpărat recent de către o persoană necunoscută de la Alin aka Admin, unul dintre fondatorii site-ului. Iniţial mi-a părut bine, am crezut că site-ul are o şansă să renască până când am constatat că se ştersese TOT. Noul administrator spune că există un backup mai vechi pe server, din noiembrie 2009, pe care însă nu are de gând să îl folosească. I l-am cerut pentru a putea restaura conţinutul site-ului şi a mai salva din vechile posturi, discuţii, mesaje private, etc.

Manga Anime wrote:

Flaw wrote:
Bleh. Pot intreba si de ce?
Oricum e posibil sa mai am un back-up mai vechi pe hard, sper doar sa nu il fi sters

Si atunci de ce mai il vrei si pe asta?
Pentru ca nu se poate. Cu ce drept il vrei? Deti cumva proprietatea asupra back upului ala din noiembrie 2009?
Sa vii acum si sa spui ca aveai tu 3000 de postari si ca vrei tot back upul e o prostie. Asta inseama, de exemplu, ca eu as putea sa am 10000 de postari pe un forum mare cum e softpedia si daca cineva are un back up eu tot dreptul sa-l cer, nu?

Pentru ca nu am fost un user care a avut 10000 de postari pe un forum mare cum a fost softpedia, am fost unul dintre administratorii forumului si m-am ocupat de el. E o prostie? De ce?
Il folosesti? NU!
O sa lasi sa se duca pe apa sambetei toate acele posturi… Nu stiu cine esti, dar e destul de limpede ca nu ai fost un membru activ.
Sunt oameni pe aici care au multe amintiri legate de site-ul ala, au fost competitii organizate pe aici, au fost topicuri la fan art unde s-au postat multe desene si lucrari, au fost topicuri la fan fiction unde s-au postat multe texte. Eu unul nu aveam multe dintre chestii postate pe aici, noroc ca am fost inspirat acum ceva vreme sa copiez o parte din ele cu copy-paste.
Nu mi se pare nimic gresit in a-ti cere backup-ul si a incerca sa recuperez o parte din acele lucruri pe calculatorul meu. Nu o sa il folosesc ca sa il pun pe net, tu oricum nu il vei folosi. Nu pot sa obtin nimic important din backup-ul ala pentru ca parolele sunt stocate criptate, baza de date de mail-uri nu ma intereseaza, stiu mai bine ca oricine ca multi dintre userii aia erau boti cu adrese de mail fictive. Am avut multa vreme acces ftp la site si la baza de date, deci daca m-ar fi interesat astfel de lucruri, o puteam face de mult. Oricum am deja site-ul meu, care a crescut singur mare si frumos. Sincer, nu vad care e problema ta.
Crezi ca vreau sa iti fur utilizatorii sau continutul… sau ce? Ca nu inteleg.

Am fost ignorat.

Cum am fost multă vreme administrator al acelui site, am avut acces la baza de date, am avut chiar şi un backup complet al site-ului pe hard, dar l-am şters atunci când am renunţat să mai fiu administrator, din considerente etice. Nu mă interesează altceva, aş fi putut „lua” oricând, orice, dacă aş fi fost genul acela de persoană.

Ce înseamnă de fapt acel backup? Înseamnă 6 ani de istorie a m-a! 6 ANI!

Nu pot vorbi în numele tuturor userilor dar pentru mine m-a a fost unul dintre primele site-uri pe care am avut cont, dupa yahoo şi msn, am fost acolo de la începuturi, în primele luni de viaţă ale forumului, printre primii 1000 de membri, am legat prietenii frumoase şi de durată prin intermediul forumului, am postat fic-uri acolo, mi-am pus desenele, am organizat competiţii, etc.

Tot conţinutul site-ului are o valore sentimentală imensă nu doar pentru mine, cât şi pentru cei care care s-au implicat cât de cât în viaţa virtuală a forumului. Se pare însă că noului proprietar nu îi pasă de acest lucru.

Poate că a cumpărat domeniul şi a preluat hostul dar nu poate cumpăra şi istoria şi userii. Nu ştiu ce o să se întâmple cu site-ul dar ţinând cont că a încăput pe mâna unei persoane fără prea multe cunoştinţe în domeniul web (programare, design, SEO, etc.) viitorul nu sună bine. Vechiul staff s-a dus şi constatam cu uimire cum un fost individ pe care îl banasem înainte pentru spam şi flame-uri, plus insulte la adresa altor useri, se propunea acum pentru postul de moderator. Plus o grămadă de alţi vechi linguşitori care s-au adunat pe acolo precum hienele, sperând să prindă un oscior de ros (menţionez de pe acum, pentru a evita orice neînţelegere, afirmaţia nu se refera la toate persoanele care au postat şi s-au oferit ca moderatori).

Nu ştiu ce e … chestia aia care se găseşte acum la acel domeniu, dar nu e Manga-Anime.

Nu vă bateţi joc de site şi istoria lui acceptând astfel de lucruri fără să spuneţi nimic. Nu ajutaţi la transformarea m-a într-o caricatură a ce era odată.

Eu unul o să boicotez „noul m-a”. Nu o să mai intru pe site şi nici unul dintre site-urile mele nu va mai conţine link-uri către m-a. Mi se pare o nesimţire să îţi baţi joc de acel backup existent şi nici să nu îl foloseşti, nici să nu îl dai mai departe nu unui fost user, ci unui fost administrator. Nu am de gând să încep să spun acum câte am făcut pentru site şi ce rol am avut… chiar şi după ce m-am retras din funcţia de admin am continuat să încerc să îl ajut pe Iusty cu site-ul şi chiar am reparat câteva erori din umbră, după ce Iusty mi-a reacordat temporar accesul la panoul de admin, vă poate confirma şi el acest lucru.

Eu am ţinut la acea comunitate, nu vreau să o văd aruncată la gunoi. M-a are o istorie în spate, e păcat de ea.

Vă rog pe toţi cei care citiţi acest post să nu mai intraţi pe m-a. Motivele pentru care fac asta sunt explicate mai sus, nu o fac din teama unei noi concurenţe sau mai ştiu eu ce alte motive stupide.

Alternative există destule (în ordine alfabetică):

Anime-angels

Anime-club

Anime-empire

Anime-mania

Anime-xg

Animefan

Animeprime

Animezup

Kno

Otaku Social

Project Sakura

Intrebare de baraj…

Cine vine la Nijikon a.k.a. cu cine ma vad pe acolo?

Eu ajung de vineri ca o sa am de ridicat niste chestii de la tipografie si raman peste noapte la Dragos, un bun prieten. Sambata, ma mai gandesc Am voluntari la Niji printre cititori, sa dau de ei de vineri pe acolo?

De asemenea -> http://animezup.com

Cititi anuntul de pe prima pagina si veniti sa ne vizitati! Vom avea si un concurs de desen, dar nu mai dau si pe blog detaliile.

Am aflat recent de pe un blog pe care îl citesc de o campanie şi o organizaţie, S.P.E.R., Stop Prejudecăţilor despre Etnia R(r)omă şi mi-a adus aminte de o întâmplare de joia trecută.
Joia, ca şi marţea până recent, când mi s-a schimbat orarul, e zi de sală. Aşa că m-am dus acolo. Cum deja mi s-a acrit să mai dau de fete în vestiarul băieţilor, am început să plec deja schimbat de acasă, că stau destul de aproape. Ajuns acolo, văd că mai erau deja doi băieţi pe acolo, doi ţigani. Unul părea de vreo 16 ani, celălalt ceva mai mare. În fine, nu sunt tocmai un om rasist. I-am salutat după cum se cuvenea, m-am dus şi mi-am lăsat cămaşa pe o bancă. E drept, i-am privit eu cam dubios la început, că erau şi genul ăla de ţigani cocalari pe care numai la inimă nu îi am dar deh, eu mi-am văzut de treaba mea.
Am început să îmi fac liniştit exerciţiile. Cum am ceva experienţă, ştiu deja cam ce se face şi cum, că e bine să măreşti gradat greutăţile şi tot felul de alte lucruri care nu interesează pe nimeni. Am stat de obicei în aceiaşi camera cu ei şi m-am mai dus puţin şi prin partea cealaltă ca să lucrez cu ganterele sau ca să mai caut nişte greutăţi.
Prima dată nu am interacţionat prea mult cu ei. I-am întrebat lucruri de genul: „Mai lucraţi aici? Vă trebuie greutatea aia de 5?” şi tot aşa. Treptat însă am început să discutăm ceva mai mult. De fapt, a început să mă întrebe unul din ei ce şi cum, văzând că eu fac altfel exerciţiile. Ei, amatori fără nici o urmă de îndoială, băgaseră greutăţi peste greutăţi dornici să impresioneze, pe cine însă nu ştiu… şi făceau exerciţiile în orice alt mod în afară de cel corect: se mai balansau, mai forţau cu tot corpul. Am aflat de la ei că luau şi pastile. Da’ mă rog, cam aşa se procedează în ziua de azi, aproape nimeni nu mai ştie cum să lucreze corect plus că nu au relevanţă lucrurile astea.
Mi-am terminat exerciţiile, i-am salutat, am dat noroc cu ei, mi-am luat cămaşa şi am plecat. La ceva vreme după ce ieşisem din sală am început să mă roadă un sentiment destul de îngrijorător… Mi-am scos portofelul din buzunarul de la piept: gol. Din fericire rămăseseră actele şi cardul acolo, nu dispăruseră decât acei 16 lei, o sumă nu tocmai mare.
Nu era prima dată când îmi lăsasem lucruri prin sală fără probleme şi erau şi alţii pe acolo şi nu toţi arătau de încredere însă nimeni dintre cei de dinainte nu fusese ţigan. Am zis însă că deh, ţiganii e şi ei oameni, să nu fiu rău. Prost am fost…
Eu nu zic Stop Prejudecăţii despre Etnia Romă. Eu zic să îi prejudecaţi fără să ezitaţi. Dacă i-aş fi prejudecat şi eu aşa cum merită aş fi avut încă banii în portofel. Iar domnii care vin şi încearcă bage asemenea rahaturi pe gâtul oamenilor să încerce mai bine să facă ceva cu ţiganii aştia. E drept, nu toţi fură, nu toţi sunt răi şi tot aşa, însă procentul care o face e atât de mare încât pot să generalizez fără nici un fel de problemă.
Toţi cei care m-au mai oprit pe stradă prin liceu să îmi ceară bani erau ţigani. Toţi cei pe care i-am văzând ascultând manele la telefon au fost ţigani.
Stop Campaniei Stop Prejudecăţii despre Etnia Romă. Educaţi-i întâi, fi’v-ar campania de râs! Propun în schimb campania Păziţi Buzunarele în Preajma R(r)omilor! De acum înainte o să îi discriminez până la proba contrarie! Rasist, rasist, dar cu lucrurile în siguranţă.

Dacă e marţi, e sală. Şi dacă e sală e vestiarul băieţilor. Mai mult chiar, se pare ca dacă e marţi sunt iarăşi fete în vestiarul băieţilor. Şi de data asta, m-am şi întâlnit cu fantasticele creaturi ce îşi făceau veacul în acel habitat creat de minţile umane, numit „Vestiarul băieţilor”. Dar nu din prima.

Am intrat ca de obicei în vestiar cu inima cât un purice: or fi fuste, n-or fi fuste? Damn! Iar era plin vestiarul de haine de fete. Meh. Asta e. Dau jos tricoul şi rămân în maieu, defac senzual cureaua şi încep să denăsturez gingaş pantalonii şi aud zgomote la uşa. Cum am fost inspirat şi am închis uşa pe dinăuntru cu cheia, nu m-au prins în chiloţi şi cu pantalonii’n vine, ca pe un veritabil pervers, dar nici mult nu mai aveau. Trag repede blugii pe mine, nu mă mai obosesc să închei cureaua şi mă duc să deschid. La uşă, două feţişoare de fete mă priveau cu uimire. Le zic frumos:

„Ştiţi că ăsta e vestiarul băieţilor, nu?”

„Da, dar avem şi noi lucrurile aici…” răspund ele cu o voce timorată.

„Da, dar ştiţi că există şi un vestiar al fetelor şi asta e al băieţilor”

„Da, dar avem şi noi cheie şi nu ştiam şi *insert stuff I can’t remember here*”

În fine, nu sunt eu un om chiar atât de rău cât par, doar nu era să mă cert cu ele că oricum, nu m-a afectat prea mult faza asta. Eram doar mirat de faptul ca fetele erau la noi in vestiar. Le-am aşteptat puţin să îşi ia ce vroiau ele din vestiar, una m-a rugat frumos să mă întorc puţin cu spatele (bănuiesc că vroia să mă admire din toate unghiurile, desigur ) şi le-am întrebat cât mai stau pe acolo, să nu mă suprapun iar cu ele la plecare. Din fericire, ele plecau pe la 6 iar eu mai mult de o oră nu stau la sală (şi era 4).

Jos am dat de un băiat, tot de o vârstă cu mine după cum am aflat. L-am prins numai bine că ne-am ajutat reciproc la exerciţii, am mai schimbat şi noi o vorbă că deh, nu mai era sala pustie ca înainte. De treabă băiatul.

În paralel, veniseră şi două fete la sală (da, a fost o zi aglomerată rău azi ).

Noi, ca doi masculi mergători la sală ce eram, făceam male-bonding în stilul masculilor: mai trăgeam de fiare oleacă, mai povesteam aventuri din vremurile de demult în care mersesem şi la alte săli, mai discutam despre exerciţii, care e mai eficient, ce grupe de muşchi lucrează fiecare şi cum, ne mai împătăşeam trucuri care să te ajute să faci exerciţiile mai uşor. Şi mai ales, după cum am zis la început, trăgeam de fiare, trăgeam cu spor, plini de sudoare.

Pe de altă parte, fetele alea nu ştiu ce au făcut acolo. Le-am auzit chicotind de vreo câteva ori, au pedalat puţin pe bicicletă, probabil or fi băgat şi nişte abdomene şi au plecat acasă. Nu ştiu de ce or fi dat banii pe abonament că aşa ceva puteau face şi acasă. Mi se pare stupid ca o fată să meargă la sală şi să facă exerciţii pe care le-ar putea face acasă, dă banii degeaba, mai ales în condiţiile în care sus era şi o sală de fitness, special pentru fete, cu antrenor, program specializat, etc. Chiar dacă şi acolo făceau tot exerciţii ce puteau fi făcute acasă, măcar ştiai că ai un antrenor care te supraveghează şi are grijă să faci ce trebuie.

Da’ ce să-i faci… Se pare că băieţii şi fetele sunt specii diferite. Cel puţin când vine vorba de activităţi sportive, văd că singurul lucru pe care îl avem în comun sunt vestiarele…

Am fost azi la sală. De fapt, acum jumătate de oră m-am întors. Rutina de la sală e următoarea: cobor frumuşel la subsol, unde e sala, iau cheia de la vestiarul băieţilor, mă duc la parter şi mă schimb, cobor înapoi la subsol unde agăţ cheia la loc, în cui. Când termin, iau iarăşi cheia, mă duc şi deschid, mă schimb la loc după care cobor şi las cheia la subsol. Vestiarul e unul comun, aşa că oricine poate să ia cheia. Bine, de obicei e cam goala sala şi implicit vestiarul deci nu sunt probleme şi chiar dacă ar mai fi şi alţii, sunt băiat, nu e cine ştie ce problemă să îţi schimbi pantalonii şi tricoul în văzul altor tipi.

Şi mă duc şi azi la sală. Ca de obicei, cobor, iau cheia şi urc la parter. În mod straniu, vestiarul era închis. Zic straniu pentru că de obicei, dacă nu are nimeni lucruri acolo, e lăsat deschis. E ca un fel de convenţie să îţi poţi da seama dacă e folosit sau nu.

Deschid uşa şi stupoare: multe haine şi rucsacuri prin tot vestiarul. Mă uit mai cu atenţie şi… stupoare iar: hainele erau de fete. Mă, ce naiba, zic eu, poate oi fi greşit vestiarul, deşi merg acolo de multă vreme. Dar na, până acum a fost mereu gol, cine ştie… ies pe uşă, citesc: „VESTIAR BAIEŢI”. Mă uit şi în dreapta, la celălalt vestiar… scria frumos şi acolo: „VESTIAR FETE”. Deci eu nimerisem bine, ele se pare că nu. Până la urmă nu am avut parte de nici un fel de evenimente (ne?)plăcute, nu m-am suprapus cu domnişoarele nici la plecare. Dar stau şi mă gândesc… daca ar fi intrat ele peste mine, nu era mare brânză. Că băiat, atâta vreme cât am o pereche de chiloţi pe mine, nu mor de ruşine, cu atât mai puţin când sunt şi după exerciţii, în formă şi cu musculatura tonifiată. Dar invers… heh, ar fi fost interesant să intru peste domnişoare în timp ce se schimbau. Presimt că tot eu aş fi fost ăla înjurat la faza asta deşi ele erau în vestiarul greşit. Dar n-a fost să fie…

Am observat cu ocazia asta ce diferenţe există între băieţi şi fete când vine vorba de activităţi sportive. Eu, ca tip, venisem cu un prosop la mine, un tricou şi o pereche de pantaloni de schimb. Atât. În mod normal aş fi venit direct în hainele de sală că stau aproape şi nu e cine ştie ce problemă dar era puţin cam răcoare pentru pantaloni scurţi, plus că îi murdărisem puţin de rugină şi nah… Îmi luasem doar unul din telefoane cu mine dar mai mult pentru că îl foloseam ca mp3 player, o sticlă de apă minerală şi eram bun de sală. Şi cam aşa fac tipii în general, că ştiu şi pe alţii.

Fetele în schimb, mai fete. Cât am stat în vestiar, au sunat vreo 3-4 telefoane. Nu înţeleg de ce şi-ar căra cineva telefonul dacă are de gând să îl lase în vestiar. Măcar daca le-ar fi dat pe silenţios dar în fine… Nu ştiu dacă aşa sunt toate fetele, dar astea din vestiarul meu veniseră cu ditamai arsenalul de haine după ele. Rucsacuri ca pentru munte, mormane de haine… de-abia am avut şi eu loc să îmi agăţ lucrurile într-un cui. Ca să nu mai zic că am văzut şi o pereche de pantofi cu toc prin sală. Inteligentă aia care după aerobic, fitness sau ce-o fi făcând ea, se întoarce acasă cu pantofi cu toc… inteligentă foc. Aş prefera să mai fac încă o dată exerciţiile decât să mă torturez în felul ăla.

Stau şi mă gândesc… dacă Doamne-fereşte dădeam peste ele când se schimbau? Las la o parte faza cu „ewwwwwwwww, a intrat un băiat peste noi!!!!111”, dar, vai, oare cât le-ar fi luat să se schimbe toate la loc, să se aranjeze şi aşa mai departe? Cred că îmbătrâneam lângă vestiar aşteptându-le.

Nu am nimic cu fetele, chiar îmi plac, dar nu era mai drăguţ dacă s-ar fi dus şi ele în vestiarul fetelor? Plus că, deşi tuturor le plac fetele mai feminine, nu ar fi totuşi normal ca măcar la sală să vină şi ele îmbrăcate mai lejer?

Pisoias (cel care m-a sunat cu numar ascuns, nu … cineva), stiu ca te numeri printre admiratorii mei masculini, ca’s prea sexy si hawt (Alin stie) sa n-am si de-aia, dar data viitoare cand ma mai suni sa te plangi de aroganta mea, vino si tu cu un repertoriu mai interesant de injuraturi, ca ma plictisesc. (Ia uite ce reactie am avut cand m-ai sunat)

Ma simt mandru de mine. Stiu ca am multi fani si ma mandresc cu asta, dar nu credeam ca am deranjat pe cineva intr-atat de mult incat sa ma sune cu numar ascuns si sa imi faca declaratii de… iubire. Si sunt mandru… imi sterg lacrima de fericire din coltul ochiului si exclam: “Acum pot muri fericit!”.

Si pisi, uite, ca tot iti placea tie blogul meu atat de mult, te mentionez aici si iti transmit un pwpic doolshic pe obrajior , cat sa nu ma bocanceasca Alex,  si te intreb pe aceasta ocazie… de ce esti asa frustrat, mamicule? Cin’ te-a supi? Nu de alta, dar uite, eu n-am ascuns niciodata nimic de lume, nu stau pitit in spatele monitorului sau al unui numar ascuns de telefon, de ce nu poti sa imi zici pe fata cine esti? Sa iti trimit si tie un buchet de trandafiri, cum le trimit tuturor fanelor, chiar daca esti baiat, si sa te trec la catastif, la categoria “tipi care vor sa se culce cu mine”. Te inteleg doar ca ai vrea sa iti bagi toate alea in mine, dupa cum romantic mi-ai declarat la telefon, ca ia uite ce dragalas sunt.

Pentru cine mai doreste numarul meu sa ma injure, spuneti si va las numarul de telefon in postul asta. Dar va rog eu frumos, faceti lucrurile sa fie mai interesante si veniti cu niste injuraturi mai originale, ca pe urma ma plictisesc.

Pisi, te astept sa ma mai suni odata, sa imi mai spui cat ma iubesti cu accentul tau sexos de moldovean. Daca nu te mai tine creditul, lasa-mi macar un mesaj la postul asta, scumpitelule. Pwp din nou

P.S. Pozele mi le-a facut Alex in Carol, saptamana trecuta

P.P.S. I’m dead serious. Rog  dujmanii sa ma sune la numarul 0761648915. Cel care ma distreaza cel mai tare, va primi un premiu surpriza.

După cum spuneam odată, am noroc la găuri. De bormaşină. M-am mutat aici, în blocul unde stau, de aproape 3 ani şi în ultimii 2 am avut parte în mod constant de hârâituri de bormaşină. Sau ciocăneli. Sau pur şi simplu zgomote care să te trezească din somn. Ceea ce e de-a dreptul ironic, ţinând cont că zona în care locuiesc este una extrem de liniştită, fără vecini care să facă cine ştie ce scandal prin bloc. Nici măcar maşinile nu prea trec pe străduţa asta (really, they don’t). Teoretic, ar fi trebuit să fie linişte ca într-un azil de bătrâni aici, ceea ce nu ar fi exagerat ţinând cont că vecinii mei sunt în general fie bătrâni, fie familii tinere. Oricum, continuând…

De vreo două săptămâni încoace am (re)început şi eu să dorm ca omu’. Ore de culcare normale, pe la 1-2 noaptea, ore de trezire normale, pe la 10-11 dimineaţă, chiar 9 uneori, ceea ce e… bine cred, faţă de dăţile în care mă culcam pe la 4 şi mă trezeam pe la 1-2 după-amiază. Cu toate acestea, au mai fost şi excepţii, cum a fost de exemplu azi-noapte, când m-a prins ora 5 jucând Cabal cu Alex, că deh, mai facem şi noi un level acolo. Ca şi data trecută când s-a întâmplat acest lucru, am fost trezit din somn pe la dulcea oră de 9, de bormaşini. Dar nu orice fel de bormaşini, ci fix deasupra mea.

Nu ştiu exact cum se face asta, prin ce festă bizară a sorţii păţesc mereu aşa, dar cert e că găurile din vecini se sincronizează cu nevoia mea de somn. Când mă scol devreme nu dă nimeni găuri, dar când trebuie să dorm, se găsesc toţi. Really. Data trecută când m-au trezit bormaşinile a fost tot după o tură de Cabal, când mă culcasem pe la 6. Cred că au montat camere de luat vederi la mine în cameră şi mă pândesc. They is lurking in teh shadows, waiting for mah sleep, ai dreacu’… Sau poate bormaşina lor e vreuna cu ESP şi mă simte.

„BORMASINA SENSES…

TINGLING…

DRILL NOW, QUICK, WHILE HE’S STILL ASLEEP!!!!1”

Cel mai stresant e că tot dau găuri, aproape fără întrerupere, timp de o oră. Aşa fac de fiecare dată. Parcă o fac în mod intenţionat pentru a nu-mi putea eu relua somnul. Că nah, vine, bormaşinuieşte şi el zece-douăzeci de minute, îl înjur în gând zece-douăzeci de minute, după care reiau somnul. Dar nuuu, trebuie să o ţină aşa o oră întreagă, să piară tot somnul din mine şi să rămână oboseala. E o conspiraţie, sunt sigur.

Şi bocăniturile sunt comice. Nu ştiu ce fac ăia de deasupra mea, dar scot cele mai ciudate zgomote. De exemplu, se aud din când în când nişte râcâituri de parchet de zici că se plimbă cu rolele prin casă. Sau scapă oale, cratiţe şi tigăi pe podea. Mai ales asta. Cred că oamenii aia aruncă zilnic o găleată cu cioburi sau tinichele cu smalţ găurit. Şi desigur, bat cu ciocanul. Ce bat, nu ştiu. Cert e că bat şi încă destul de des. A fost tare că se găsise odată să ciocănuiască pe la 7 dimineaţa. Şapte. Oricum trebuia să mă scol pe la 8, că aveam cursuri în ziua aia dar totuşi… SAPTE. Măi, şi nu ştiu cum se face, că după ce bocăneşte şi ăla vreo 5 minute, încep să aud vecina de lângă înjurând. Sau o vecină. Cert e că era de sex feminin şi era mai babă. Aţi auzit vreodată babele înjurând? Dacă nu, ar trebui, este extrem de… interesant. Omu’ „normal”, românul cel de toate zilele, e mai băgător şi scotător din fire sau are ceva cu morţii. Oricum, înjură destul de stereotipic. Dar babele… ehe, babele înjură altfel.

În acea dimineaţă, timp de vreo oră (nu mint), l-am auzit pe vecin cum bătea cu ciocanul şi pe babă înjurând. Şi cum înjura… Mi-o şi imaginam cum stătea în pat, sub plapumă, în rochie de noapte, în timp ce îi se strecurau printre buze, pe un ton tipic vrăjitoarelor ce fac farmece şi descântece, blestemături de:

- „ardea-te-ar focul Gheenei de nenorocit„

- „bătea-te-ar Dumnezeu să te bată, lepădătura Satanei”

- „piei, lua-te-ar Încornoratu’”

- „mânca-te-ar focurile Iadului”

- „blestema-te-ar ăl-de-Sus”

- „lovi-te-ar bolile să te lovească de nemernic care eşti”

- „să n-ai parte de bucuriile vieţii, neisprăvitule”

- „lepădătura Pământului”

- „mânca-te-ar râia să te mănânce”

- „trăsni-te-ar fulgeru’ lu’ Sfântu’ Petru”

…şi alte expresii, care de care mai poetice.

Nu ştiam ce să fac, să râd de bombăniturile babei sau să i mă alătur şi eu şi să-i înjurăm ciocanul ăluia la unison.

Şi cu alarmele de maşină am mai avut „noroc”. Duminica trecută mi-a urlat una în cap timp de vreo 3 ore. TREI ORE! Cine Dumnezeu îşi lasă maşina să urle în miezul zilei timp de 3 ore??? Am vrut şi eu să mă duc să închid fereastra, să nu se mai audă chiar atât de tare dar de unde… era deja închisă. >.> Îmi aducea aminte de un alt inconştient care îşi lăsase maşina parcată pe unul dintre bulevardele din Ploieşti, la marginea şoselei, cu alarma de proximitate activată. Cum trecea vreo maşină pe stradă, cum începea alarma să urle. Şi maşinile treceau, că de-aia era era bulevard acolo, să treacă şi ele. Deştept şi ăla… şi tot în toiul zilei.

Un alt lucru care mă enervează este interfonul şi ăia care sună la el. Îi oprisem sonorul o perioadă că era stresant şi puternic zgomotul pe care îl făcea dar l-am activat iar la un moment dat. Nu înţeleg cum de se găsea lumea să sune fix la mine (ba poştaşu’, ba unu’ cu pizza, ba mai ştiu eu cine). Nu stau în apartamentul 1 sau altceva uşor de tastat. Stau la 106. Un 1, un 0 care e pe cealaltă parte a tastaturii, un 6 care nu e nici ăla lângă 0… De ce nu sună şi ei la 111? 100?

Mai stresant e că a sunat şi poliţia de vreo 2-3 ori, tot cu scopuri de a intra în bloc, că mă şi speriasem, crezând că au vreo treabă cu mine. La fel am păţit şi în dimineaţa asta. Eram eu în pat, încercând să adorm iar după o oră de bormaşini găurind pereţi, când ţârâie interfonul.

„Bună ziua, de la secţia nuş care de poliţie”

Dau drumul, sunt obişnuit deja şi mă bag la loc în pat. Când colo, aud şi ciocănituri în uşă. OH SHI… Iau repede un tricou pe mine, mă duc să deschid şi văd doi neni poliţişti, unu’ tânăr, altu’ mai bătrân. Eu, cu inima cât un purice. Droguri, tâlhărie, fraudă fiscală, genocid, homicid, insecticid… oare ce făcusem? Bag repede armele sub covor, ascund plantaţia de marijuana în dulap, îngrop cadavrele în ghiveciul cu flori şi mă duc să deschid uşa.

„Bla bla bla aţi sunat la 112”

„Ba n-am sunat O_o”

„Nu sunteţi Băl-ceva Nu-mai-ştiu-cum?”

„Nu, sunt Bucur Bogdan”

„Pai da’ ce-aţi păţit de-aţi sunat la 112?”

„N-am păţit nimic, n-am sunat eu ._.”

„Nu e blocul 1, apartamentul 106?”

…

…

…

Next door. >.>

Pe urmă au reînceput să dea găuri. Şi-am dat şi eu drumul la pc, şi-am dat şi eu boxele la maxim, şi le-am pus şi eu un Norther – Unleash hell, deschizând în prealabil ferestrele, să se audă şi mai bine.

„Time will tell…

WHEN I UNLEASH HELL

Blood will fell

WHEN I UNLEASH HELL

Drilling will stop

WHEN I UNLEASH HELL”

Death metal ftw! Le-am mai pus şi nişte Gojira şi pe urmă am dat boxele mai încet, că începuseră să mă doară şi pe mine urechile.

Bormaşinile şi ciocanele sunt lucrătura diavolului, adevăr grăiesc eu vouă…

Asta-i mai mult post pentru mine…

In jumatate de ora trebuie sa plec, la 8 incepe examenul de licenta iar eu sunt programat al 3-lea. Si vin dupa o noapte de nesomn…

Am incercat sa adorm pe la vreo 1 dar m-am dat batut pe la 3 jumate asa ca vreo 2 ore jumatate m-am tot zvarcolit stresat prin pat, ros de grija examenului ce urma sa vina in cateva ore, de durerea de cap si caldura ce nu-mi dadea pace. Pe la 3:35 mi-am dat seama ca la 4 pusesem ceasul sa sune, sa mai repet asa ca am mutat alarma la 4 jumate, sa mai apuc macar aproape o ora de somn. Pana la urma am adormit pe la 4, cred, iar jumatatea aceea de ora de somn mi-a mai facut mai mult rau decat bine.

Si acum sunt la a doua cana de 3 in 1, ce tot nu reuseste sa-mi stearga oboseala desi eu n-am rezistenta la cofeina, dat fiind ca nu prea consum asa ceva, am mai luat un paracetamol, am mai trecut odata prin materie si mi-am dat seama ca in capul meu e o varza…

Ma indoiesc ca o sa reusesc sa iau zecele ala pe care il asteapta toti de la mine si nu-mi doresc decat sa scap de licenta. Era bine daca nu avea nimeni nici o asteptare, sa ma duc acolo fara nici un stres si dorindu-mi doar sa iau o nota cat mai mare pentru mine, nu pentru altii, si fara teama unui “esec” dar deh… momentan nu se poate.

Acum, fie ce-o fi… macar scap in cateva ore de-un stres, ca nu mai rezist mult in ritmul asta. Sa ma intorc acasa si sa dorm fara griji, fara stres, fara sa ma gandesc ca in orele alea de somn as fi putut sa mai repet, sa mai lucrez la lucrare, sa mai cizelez prezentarea.. sa dorm asa cum trebuie.

Afurisita licenta asta!

După ce au trecut atâtea zile de la ultimul post (în număr de “multe”) revin şi eu cu o postare (Miruna cred că îmi lăsa sigur comentariu până acum să mă întrebe dacă mai sunt în viaţă, noroc că mă are în listă şi m-a mai văzut on). O fac aşa… să-mi mai vărs şi eu of-ul.

Prins cu lucrarea de licenţă, motivul dispariţiei mele subite, de care încă n-am scăpat, şi căreia nu-i făceam faţă fără suportul lui Alex, şi de care voi scăpa undeva pe la începutul lunii iulie, trec azi pe la facultate. Cu Petre şi Cami, colegi de suferinţă, am mers să îl căutăm pe domnul decan, dumnealui fiindu-ne îndrumător de proiect. Ne-am întâlnit, i-am lăsat eu ditamai tencălăul de proiect, de 73 de pagini plini de abureală nesimţită şi bibliografie alcătuită din titluri de cărţi găsite de Google, că prost e ăla care citeşte cărţi pentru a învăţă informatică, sau cel puţin genul de informatică pe care am aplicat-o eu în proiect, după care eu şi cu Petre am încercat să mergem şi cu Nota de lichidare pe unde era necesar, că aveam nevoie de ea pentru a ne putea înscrie la licenţă. Bănuiesc că vă întrebaţi ce e aia o Notă de lichidare, nu?

Nota de lichidare e o chestie. E făcută din hârtie, costă 15 bani bucata şi pe ea trebuie să primeşti semnături de la diverse alte chestii cum că tu ai predat toate bunurile folosite în anul precedent de facultate. Eu pe la bibliotecă n-am călcat în viaţa mea, n-aveam de ce. Repet, prost e ăla care învaţă informatică din cărţi. O să ştie la fel de multă pe cât ştie porcu’ să zboare, sau poate mai puţină. La cantină n-am mâncat. La cămin n-am stat. Club studenţesc, magazie sportivă şi alte minuni din-astea nici măcar nu ştiam că există. Da’ trebuia în schimb să alerg după semnături că n-am rămas dator cu nimic pe-acolo, că au şi ăştia cu sistemul lor, evidenţa lui peşte prăjit. N-au auzit de o chestie magică, pe nume butonul de Search (sau Caută, într-un limbaj autohton). E o altă chestie, cu diverse forme şi culori, precedată de o casetă. Bagi numele meu în caseta aia, apeşi pe butonul ăla fermecat şi ca prin minune… PUF! Îţi apare acolo dacă am folosit sau nu ceva. Dar deh, e greu cu chestiile astea magice, cine ştie cum greşeşti vreo formulă şi te transformi în broască. În fine… era vreo 11 când m-am dus cu Petre şi Cami la bibliotecă, să obţinem prima dintre semnături. Mă uit pe acolo, până aştept să-mi vină rândul şi ce-mi văd ochii… cică studenţii care nu aveau legitimaţie de bibliotecă trebuiau să aibă carnetul la ei, că altfel nu primeau semnătura pe nota de lichidare. Mă, eu sincer să fiu, cum am toate examenele luate, nici nu credeam că mai am nevoie de carnet, cu atât mai mult să îl am la mine. Aveam în schimb buletinul, aveam şi legitimaţia de transport, pe care o primeşti doar dacă eşti student, din care puteai foarte uşor deduce facultatea şi anul la care învăţ. Dar nuuuu, mie cică-mi trebuia carnetul. Şi plec eu acasă după el… cu o stare din aia de lene şi silă şi gânduri de bine la adresa sistemului. Vorbe de dulce, după cum zicea cineva. Pe la jumătatea drumului de întoarcere, mă sună Petre.

„Mă, pe unde eşti acuma?”

„Pe la gară”, zic io.

„Hai şi vino mai repede că am impresia că la contabilitate au program până la 12 doar.”

Mă uit la ceas. 11:38. Şi dă-i şi fugi, că deja dacă trecea de fără 10 nu mai rămâneau secretarele alea „peste program”, că aşa le e firea.

Ajung la facultate după vreo 8 minute, transpirat şi obosit, după ce fugisem mai ceva ca la maraton. Mă duc întâi la bibliotecă, acolo ducându-se şi Petre şi Cami. Stau eu iar la coadă, cu carnetul în buzunar. Văd că se schimbaseră babele între ele la ghişeu, dar cui îi păsa. Şi-l aud pe tipul din faţa mea cum spune că n-are carnet.

„Aaa, nu-i nimic. Cum te cheamă, ce facultate eşti… bla bla bla” şi se duce să îl caute prin fişe şi-i dă semnătura. Fără carnet. Păi ‚tu-ţi… şi fi-ţi-ar… şi intra-ţi-ar… Adică eu alerg ca prostul pe căldura asta, în condiţiile în care oricum nu văd de ce trebuia să am nevoie de semnătura aia idioată în primul rând, CA NU LE-AM FOLOSIT SERVICIILE ALEA NENOROCITE!11!!!! *end of Caps Lock*, şi alţii pot fără?

În fine… am scăpat într-un final de toţi şi de toate. Am rămas plăcut surprins de faptul că am fost primiţi la contabilitate deşi era trecut de 12 cu vreo 5 minute. În plus, secretara chiar era drăguţă şi amabilă. Să vezi şi să nu crezi…

Cam atât pe ziua azi, că trebuie să plec în douăzeci de minute. Mâine povestesc cum era să mă calce trenul :>

Oh, şi fază dură…

http://blog.cedik.info/2009/06/01/reciclate/ <- Ultimele doua comentarii.

Eu zic ca-i troll. I-am vizitat blogul si e plin de stiri copiate si “rescrise” cu Caps Lock, combinate cu titluri agramate. Eu asa as face daca as avea chef de trolling.

Ori e foarte prost, se poate si asta.