Din motive de Cola am ajuns să scriu sâmbătă noapte despre ziua de vineri dar nu-i nimic. Mai scriu şi eu ceva, nu? Ascult şi tango pe fundal, atmosferă propice pentru un scriitor de mare talent. Păcat că scriu eu acum şi nu el, dar deh.

Şi-am avut vineri examen… of, of, măi, măi. Era genul ăla de examen greu, dom’le. E drept, cu 10 la laborator, nu îmi făceam probleme prea mari că nu trec sau astfel de prostii. Nah, dacă nu era cu decanul nu mă stresam deloc. Fiind însă cu decanul, altă mâncare de peşte. Dumnealui îmi este coordonator de proiect la licenţă. Dacă m-aş fi dus la examen ca plopu’, mi-ar fi crăpat obrazu’ de ruşine. Plus că… eh, adevărul e că avem un decan care merită respectat. Îşi dă interesul, e om de omenie. Că are norocul să predea chestii care ne adorm, altă poveste.

Buuun! Mă apuc eu joi să (încerc) să învăţ pentru vineri. Materia: tehnici de data mining. Ca doi magneţi de poluri opuse, ea şi cu mine. Când încercam să citesc al doilea rând, îl uitam pe primul. Cred că se luau la bătaie între ele sau ceva de genul. Scârboasă materia… era ca şi cum un câmp de forţă invizibil mă împiedică să o citesc. Posibil să fi fost lenea, dar nu bag mâna’n foc, la aşa materie cine ştie ce chestii ce ţin de domeniul misticului şi al ocultului în bântuie paginile. Poate există o fantomă a regresiilor care blochează intelectual citorii dornici să învete. Sau poate mi-e lene. Cert e că joi am învăţat mai mult de-o gramadă. Am stat în schimb de proiectul de licenţă, că urma să îl prezint tot vineri, după examen, să vadă domnul decan în ce stadiu mai suntem cu el. Frumos a fost că şi Alex avea examen vineri şi învăţam in paralel. Firi mai silitoare şi studioase ca noi rar am mai văzut pe lumea asta. Cel puţin din punctul asta de vedere, al tras chiulului de învăţat, mi-am găsit clar perechea.

Cum examenul urmă să fie tocmai la 12, am zis că o să ma trezesc dimineaţa, să învăţ. De pe la 6 şi până la 11 şi ceva, timp berechet. Să tot înveţi, nene.

Zis şi făcut! Ah.. ba nu, stai. Doar zis

Sună alarma la 6. Nimic.

Sună alarma la 6 jumate. Nimic.

Sună alarma la 7. Suspans… bat tobele…. tot nimic.

Sună alarma la 8. Hai, cu chiu, cu vai, mai un căscat, mai o mormăitură printre dinţi şi mă ridic şi eu din pat.

Harnic şi plin de avânt, m-am apucat să învăţ. Mi-am luat notiţe, am învăţat definiţii, am repetat demonstratiile… dar n-a durat mult. Câteva minute. Mi-am dat seama peste o oră că tot blană sunt. Bag picioru’ Ce-mi trebuie coeficienţii de corelaţie, covarianţe, regresii logistice şi alte termene care nici măcar nu ştiu ce face?

Plec pe la vreo 11, ajung la facultate, lumea la fel de blană ca mine. Toţi cu copiuţe, foicele, chestii, trestii, mai una, mai alta, că deh, era examenu’, trebuia să venim pregătiţi. Eu unul aveam pe telefon poze cu notiţele pe care mi le făcusem. Faza e că am totuşi memorie bună, de reţinut, reţinusem în mare pe la toate subiectele, exact cât aveam nevoie dar mai ştiţi cum se blochează omul.

Întreb eu pe la grupa cealaltă cum a mers la examen. Super tare, au dat cu profa lor la laborator, a stat la catedră primele 10 minute, au reuşit să copieze aşa, mai cu băgare de seamă. Noi… pauză. Urma să dăm cu profa noastra de laborator, o tipă mai ciudăţică. Nu e ea aşa rea dar de copiat clar nu poţi. Se plimbă prin laborator de zici că are motoraş. Oricum, examenul urma să fie practic oral, ce scriam noi nu era chiar atât de important. Decanul urma să se uite pe foi, să ne întrebe din ce am scris, mai de la el, şi în funcţie de cât aveam la laborator, ne punea o notă finală. Dar dacă îi dădeai foaia goala… naşpa, aiurea, cam nasol.

Din fericire, aflăm noi cum că profa ar avea odată cu noi verificare şi cu nişte alţii, care nişte alţii, după cum am aflat mai târziu, era sor’mea şi cu grupa ei. Noi toţi, începusem cu Doamne-ajută, poate-poate nu urma să stea profa cu noi, să putem copia ceva.

Şi se face 12… şi ne bagă în sală… şi vine profa … şi vine cu încă o secretară de pe la info… şi ne scade moralul undeva sub nivelul mării, că se tot plimbau amândouă printre noi şi noi eram cu toţii tobă de carte (băgaţi voi nişte ghilimele pe acolo). La un moment dat… victorie! Pleaca profa din lab şi rămâne doar secretara. Mai începem să mişcăm şi noi, câte puţin, pe ici, pe colo, mai timid, mai pe furiş, mai cu grijă şi băgare de seamă.

Când, o auzim pe secretară:

-„Haideţi măi odată! Credeţi că eu vă păzesc pe voi? O păzesc pe ea!”

Ridicare bruscă de moral la nivelul grupei, ridicare şi de copiuţe, mai de prin buzunare, mai de prin mape şi scriem şi noi ca oamenii subiectele. Că deh, ultimul examen greu, ultimul an, vine vara, materia nu era oricum importantă… Avem noi destuli profi nesimţiţi la care nu treci nici dacă ştii, măcar aici să îşi facă cineva şi cu noi pomană.

Predăm subiectele şi cică să rămânem să aşteptăm decanul că cică ajunge în maxim 40 de minute. Cică. Dar de fapt cică au fost vreo 2 ore şi ceva. Dar poate ne-au stat nouă ceasurile…

Decanul, după ce ajunge şi dumnealui într-un final, ne bagă în tranşe de câte trei în sală, să nu fie prea multă concentraţie de inteligenţă pe metru pătrat, să respire şi neuronu’ nostru, se uită la fiecare pe foi, dă un quick scan cu retina, pe mine mă întreabă o definiţie (pe care o ştiam) şi o altă chestie (pe care nu o ştiam, să fie simetric, nu de alta), vede că la laborator am 10, de scris, scrisesem, prezenţă la ore aveam, om serios sunt… hai să zicem că sunt, îmi pune un 10 şi gata. Scăpai şi de examenul ăsta. Am răsuflat uşurat, am ieşit din sală…

-„Cât 9 sau 10 ai luat?”, mă întreabă lumea, că mă ştie de om studios, cu note mari.

-„10, desigur”.

Îmi iese şi pe semestrul ăsta o medie peste 9, că luni sigur iau 10. Bine, nu că m-ar interesa prea mult, că fiind anul III şi deci ultimul, nu mai iau bursă aşă că, vorba profului de filozofie din liceu, mi se fâlfâie. E mai mult aşa, o chestie de orgoliu.

Şi uite aşa… mai dau şi luni un examen… mai scap şi de licenţa şi termin facultatea la 21 de ani ._. Mă simt ca un copil precoce, ce a sărit peste câteva etape de şcolarizare. Şi când te gândeşti că înainte terminai o facultate pe 25 de ani…

Îmi înjur Firefox-ul. Am un Firefox 2 pe celalalt Windows şi mă întreabă de fiecare dată când intru dacă vreau să actualizez versiunea de Firefox. Îi spun „niciodată” de fiecare dată şi de fiecare dată el uită. Probabil are memorie scurtă.

Şi îmi mai înjur Word-ul ăla piratat căruia nu ştiu cum naiba îi activez, sau mai bine zis îi mut de fiecare dată autocorrect-ul de pe română pe engleză. Mă enervează teribil să îmi văd cuvintele subliniate cu roşu şi, uneori, pocite pentru că aşa consideră el că ar trebui să fie scrise correct. CORECT, Word nenorocit, tocmai a facut-o iar.

Mă irită la culme toţi pseudomasculii alpha care poartă cămăşi de fetiţă, roz sau altă culoare dulce şi cu modele cu floricele. Să îmi explice şi mie cineva cum poţi să fii un munte de om şi să porţi o cămăşa cu model floral şi cu mâneci scurte bufante, strânse cu elastic. Cum? De când e la modă să te îmbraci că o domnişoară? Şi cu ocazia asta mi-am mai adus aminte de o poveste interesantă şi adevărată. Ce urmează să vă spun e pe bune, nu inventez nimic.
Am avut un gay în liceu. Era cam cu 2 ani mai mic ca noi şi i se spunea FM. Sau Efem. Nu ştiu exact, nu am văzut pe nimeni scriindu-i numele. Şi da, chiar era gay. Sau homosexual. Sau pe invers. Şi da, chiar îi plăceau băieţii, nu era o chestie răutăcioasă scornită de elevi. Şi băiatul ăsta gay se îmbrăca acum în urmă cu 5 ani aşa cum se îmbracă toţi fătălăii de azi. Haine şi frizură stil emo (zic emo pentru că aşa sunt tunşi emoizii azi, că pe vremea aia nu exista încă trendul acesta idiot), poşetuţă din aia cum poartă toţi băieţii de azi şi continuă să se creadă masculini… totul la el era atât de nowadays încât s-ar fi integrat perfect în peisajul autohton. Ce chestie… gay-ii de ieri, trendiştii de azi…
Şi mă irită… cine vrea să fie sclavul modei să fie, e o ţară liberă, dar măcar să nu se mai dea cocoşi şi să îşi poarte frumuşel poşetuţele pe umăr şi hainele de fetiţe ca nişte molâi ce sunt.

Îmi vine să mai înjur şi toţi ciudaţii. Deja e cert, trag toţi la mine de parcă aş avea o ţintă mare, roşie şi care clipoceşte strident pe mine şi pe care scrie „Ciudaţi din toată ţară, uniţi-vă.. sau stresaţi-mă”. Nu poţi să stai ca omul pe o bancă în parc fară să: îţi cânte un beţiv serenade, să vină un puşti cu povestiri lacrimogene despre cum nu e el cerşetor şi n-are bani de bilet (marş!), să vină o babă care să îţi arunce un ziar în braţe (nu mie, ei, că cică, citez „Ca să nu vă plictisiţi” – căcicăcitezofonie intenţionată), să vină nu ştiu ce ţigancă sau tipă sau ce era, chiar am uitat, să te roage să o ajuţi cu ceva şi în tot timpul asta să se tot plimbe un nene cu o zbârnâietoare înceată pe post de căruţ. Nu! Nu poţi măi să stai şi tu pe o bancă în parc liniştit. Las’ că-mi fac eu un tricou pe care o să scrie: „Sunt zgârcit, n-am bani, sunt urâcios, sunt nesuferit, ai grijă că sar la bătăie” sau poate „Orice ai vrea să mă întrebi, răspunsul meu e NU, GTFO!”

Îmi vine să o înjur pe Marina că m-a bătut la cap să mă înscriu ca voluntar la Otaku şi m-a făcut să cred că voi avea de lucru doar dimineaţa, până începe festivalul, şi încă puţin înainte de cosplay şi în rest voi putea să stau cu prietenii (în special Alex şi Skype ppl a.k.a. Irina, Falcon, Geo, Alecs, Krisse şi cine mai vine… parcă şi Yzu , Grimm si Mina, iar Alin… Alin m-a lasat balta si nu mai vin cu cioc la Otaku, dupa cum urma sa facem amandoi) saaaaaaaaaau îmi vine să îl înjur pe Reactive care mi-a zis că mă vor freca aia toată ziua şi nu voi avea timp de nimic sâmbata. E drept, duminica e liberă dar nu am chef să pierd sâmbăta… Pe Reactive oricum pot să îl înjur, i-aş face o favoare de fapt pentru că i-aş da un motiv să mă înjure înapoi.
Cu o ultimă fărâmă de înţelepciune rămăsă îmi spun că ar trebui să pun punct aici. Nu un punct din ăla metaforic ce simbolizează sfârşitul, finalul, ultima parte. Nu, pur şi simplu un punct amărât ce simbolizează sfârşitul unei propoziţii. Nu un semn de exclamare pentru că nu exclam nimic precum nici un semn de întrebare pentru că nimic nu mă miră şi nu întreb nimic.
.

Mă amuză bătrânii de la ţară. Dar nu în sensul bun. Mă fac să schiţez un zâmbet amar, zâmbet cauzat de naivitatea lor aproape copilărească şi modul în care fac şi nu fac parte din această lume.

Bătrânii de la ţară sunt nişte personaje aparte. Au un oarecare contact cu civilizaţia şi tehnologia şi totuşi sunt destul de îndepărtaţi de lumea noastră, de cea de zi cu zi. Unii se adaptează, alţii se încăpăţânează cu înverşunare să rămână agăţaţi de o fărâmă din trecut… Heh…
Eram azi la gară şi îmi aşteptam trenul când m-a rugat un bătrân să îl ajut cu bagajele. Cu căştile în urechi, aşa cum sunt mereu, am observat cu greu că vroia să îmi spună ceva. Prima dată am crezut că dorea să mă întrebe cât este ceasul dar nu… avea nevoie de o mână de ajutor. Destul de ciudat… încă mă miră cum dintre toate persoanele aflate acolo, dintre toate persoanele care mă înconjoară de obicei, lumea încearcă de fiecare dată să discute cu mine, să mă întrebe pe mine, să mă roage pe mine, în pofida faptului că e destul de evident, zic eu, că perechea aceea de căşti negre din urechi şi zgomotul de metal ce răzbate din spatele lor indică faptul că sunt şanse mari să nu răspund. Mă gândesc că poate e ceva cu faţa mea, arăt a un individ de încredere deşi mă îndoiesc… În fine.

L-am ajutat să îşi mute sacoşele în tren, i le-am lăsat acolo unde m-a rugat şi m-am dus să îmi caut un loc la etaj, acolo unde îmi place mie să merg. Ca toţi bătrânii de la ţară, ca toţi de la ţară de altfel, avea un miros aparte. E acel miros tipic, repugnant şi grotesc de … sărăcie, mizerie, jeg stătut, animale, grajd… de ţară. Da, ştiu, sunt crud dar acesta este adevărul. Urma să mă întâlnesc cu cineva şi mâinele mele miroseau îngrozitor. Nu vreau să fiu înţeles greşit, nu îmi regret decizia, l-aş ajuta iar dacă m-aş afla în aceeaşi situaţie, aş ajuta pe oricine. Oricum, se pare că nu prea o fac mulţi dacă ajung să apeleze la individul îmbrăcat dubios şi cu căştile în urechi, ce mestecă gumă şi-şi freacă telefonul. Nu…

Aş fi preferat doar ca mâinile mele să îşi păstreze mirosul iniţial.
Acea miasmă a lor, acea miasmă a oamenilor de la ţară, acel iz de sărăcie şi mizerie, e destul de trist. Am mai întâlnit mirosul şi în cazul cerşetorilor uneori, acel tip de cerşetori veritabili care sunt constituiţi din bătrâni fără case, amărâţi veritabili ce îşi poartă întregul avut în sacoşe murdare, îmbrăcaţi cu haine murdare peste trupurile lor murdare în timp ce îşi trăiesc existenţele lor murdare. Iar dacă mă apropii de ei să îi ajut, dacă intru în contact cu ei, acelaşi miros repugnant mi se impregnează în piele, în haine, în mâini, în toată fiinţa mea. E ca şi cum simpla prezenţă a acelor oameni m-ar degrada. Şi mi-e scârbă de acel miros… şi tuturor le e scărbă de acel miros şi tuturor ne e scârbă de acel miros şi-l renegăm.

În momentul în care am ajuns în staţie, mâinile mele miroseau normal. Dacă era să miros a ceva, miroseam a combinaţie de aftershave Diabolo şi STR8. În altă parte, din alt vagon, cobora acel bătrân. Nu ştiu ce s-a întâmplat cu el… ştiu că urma să coboare tot acolo dar nu ştiu dacă s-a descurcat singur sau dacă a găsit iar pe cineva care să îl ajute. Cert e că sacoşele sale miroseau la fel şi acel miros intrase probabil şi în hainele celor ce i se aflau în preajmă.

Sunt curios dacă el şi cei ca el simţeau acel miros sau dacă se obişnuiseră cu el şi nici măcar nu îl sesizau. Şi mai sunt curios dacă nu cumva mi-am simţit propriul miros. Poate că mirosea urât gândul meu că bătrânul şi sacoşele sale put.

Tind să cred că e de la mine, am reuşit să atrag mulţi ciudaţi azi. Cine ştie ce feromoni îmi emana conştiinţa…

Ugh, program infernal saptamana asta. M-am mai vaitat eu intr-un comentariu lasat la postul cu farsa, nu am chef sa ma vaicaresc prea des pe aici ca iar imi amintesc cate am de facut

Tooooooooootusi, am primit azi pozele facute saptamana trecuta, cand am fost la cei de a 5-a (chibis ^^) si am zis sa le pun si aici, poate e cineva curios

Au fost odata ca niciodata patru studenti la UPG care se duceau sa asiste la lectii de informatica. Pe hol, in fata cancelariei din liceul “Nichita Stanescu” (sau Nichita Basescu conform spuselor unuia dintre elevi), trei dintre ei asteptau venirea profei. De la stanga la dreapta, avem asa: Andreea (Sefa), Cami si desigur, moi, privindu-mi colegele si zambind sugubat: “Aoleu, e vai si amar de copilasii astia. Sa vezi ce macel o sa fie cand vor intra fetele astea doua in ei!” De altfel, li se si poate citi din poza intentia criminala.

In poza urmatoare, Cami, cea care a predat, ajunsese in coltul “meu” de clasa.

Vedeti domniile voastre, in coltul acela isi faceau veacul niste draci de copii, cam zgomotosi si cu putin interes de ora iar eu, mai infiorator si impozant , ii pazeam sa nu faca prostii si ma asiguram ca sunt atenti la ora. Uitati-va doar ce privire de Cerber(ik) am acolo, in spate!!!11 (in fata mea era Andreea (Laura), Cami statea la un pc, aratandu-i ceva unei pustoaice, iar Andreea (Sefa), e in dreapta de tot).

Iar aici, asa ca de incheiere, o poza reusita cu mine. Cred ca doar in inca vreo 2 poze am mai iesit la fel de bine in toata viata mea. Remarcati bretonul, va rog! Inca nu mi-a ajuns iar pana la varful nasului, dar nici asa mult nu mai are

Oh, si maine… maine va fi si mai tare Trebuie sa predau algoritmul lui Dijkstra celor de a 11-a si naiba mai stie cum era ala… Am pus iar mana pe manualul de info si e study time for me. Ma amuza, nu m-am obosit sa il invat la vremea lui pentru mine, ca mi-s lenes din fire, si trebuie sa il invat acum pentru a-l preda altora! Vai de capul amaratilor de maine, sigur vor intelege tot