Printr-o minune dumnezeiasca, si-a revenit m-a (nu stiu insa si pentru cat timp). Cu ocazia asta, m-am apucat sa imi caut niste chestii prin posturile vechi si sa imi salvez cateva din “opere”. Daca stiti “fic-ul”, imi cer scuze ca va plictisesc iar cu el dar nah, il postez mai mult ca sa il am si pe blog, la loc sigur. Daca nu il stiti, enjoy! Btw, va reamintesc ca e vechi, da? din noiembrie 2007..

“Naruto se întorcea acasă de la antrenament. Era trist, ca de obicei… Nu avea prieteni, toţi îl urau şi îl credeau responsabil pentru distrugerea satului de acum câţiva ani. Se simea singur… atât de singur. Lânga el, iarba creştea precum dinţii de miel.
Obosit, cumpără nişte ramen de la un magazin ce tocmai se pregătea se închidă şi începu să urce scările spre camera sa. Scoase o linguriţă şi incepu să mănânce ramen cu mâna, pe întuneric… Era o atmosferă dezolantă şi tristă. Scoase un oftat adânc şi se îndreptă spre fereastră. Afară picăturile de ploie începuseră să lovească violent asfaltul.
Cu coatele pe fereastră, Naruto privea în gol. Se gândea la Sakura… la părul ei roz, la hainele ei roz, la buzele ei roz, la tenul ei roz, la unghiile ei lăcuite cu roz şi la cât de frumoasă şi roz era. Dar Sakura îl plăcea pe Sasuke. Nesuferitul de Sasuke. Toate fetele în plăceau însă el nu le băga în seamă. “Probabil e gay”, gândi Naruto cu răutate.
Dar asta nu schimba cu nimic situaţia. Oricum, chiar daca nu ar fi existat Sasuke, Sakura tot nu l-ar fi plăcut. Cum să îl placă cineva când toţi sătenii îl urau?
Privi asfaltul ud ce se întindea sub fereastra sa, alături de iarba ce continua să crească. Oare cum ar fi dacă s-ar arunca de la fereastră? Să îl găsească a doua zi pe pământ, cu creierii împrăştiaţi pe jos şi înconjurat de sânge. Oare ar plânge cineva pentru el? Oare i-ar duce cineva lipsa?
Nu… probabil că ar fi înjurat că a murdărit trotuarul cu rămăşiţele sale. Îşi putea imagina chiar replica celui care i-ar fi găsit corpul: “Blestematul de Naruto!!! Chiar şi după moarte ne face probleme! Nu putea să îşi găsească şi el altă metodă de sinucidere? Acum cine o să cureţe asfaltul de petele de sânge?”
Oftă… era urât de toţi, inclusiv de Sakura. Frumoasa şi rozalia Sakura…. Iubirea vieţii sale, prinţesa din poveşti…
Ce frumos ar fi dacă Sakura l-ar iubi… Ce frumos ar fi dacă ar ciocăni acum la uşă şi i-ar spune că îl urăşte. Îşi putea chiar imagina bătăile în uşa… Păreau atât de reale… atât de reale… Stai! Cineva chiar bătea în uşă, nu era doar imaginaţia sa. Se duse către uşă¸ curios să vadă cine l-ar căuta la ora 22, 13 minute si 45, 46, 47 de secunde… Probabil că era vreun vecin beat care greşise uşa căci pe el nu îl căuta nimeni. Doar pe el nu îl căuta nimeni.
O deschise şi se trezi că cineva îi sare în braţe.
-Naruto, te iubesc!
Era o glumă proastă? Cine îşi bătea joc de el? Cine îi spunea asta? Privi în jos şi observă cu stupoare că era…. Sakura?!?
Sakura? Sakura îi spunea că îl iubeşte? Sakura cea roz şi frumoasă? Icoana gândurilor sale? Ce se întâmpla? Era o farsă? Dar de ce i-ar face Sakura o farsă? Sau mai bine zis… de ce s-ar înjosi Sakura cea populară, cea iubită, plăcută şi dorită de toţi să îi facă o farsă lui? De ce să se coboare la acest nivel?
-Naruto, te iubesc! repetă ea. Te iubesc din prima clipă în care te-am văzut. Iubesc părul tău blond, chestiile alea gen mustăţi de pe obrazul tău, personalitatea şi sufletul tău, iubesc tot la tine. Te iubesc, te ador, fără tine simt că mor!
Lui Naruto nu îi venea se creadă. Vru să se ciupească că să se asigure că nu visează însă din cauză ca Sakura îl ţinea în braţe nu putea să se ciupească decât de fund. Se ciupi şi nimic. Ah!!! Era un vis! Era sigur! Se mai ciupi odată, poate de data asta va simţi ceva dar observă că de fapt ciupise fundul Sakurei. Cum aceasta nu zisese nimic, o mai ciupi odata… pentru orice eventualitate. Sakura nu reacţionă în nici un fel, doar că îl strânse şi mai tare în braţe şi continuă:
-Probabil că te întrebi de ce îmi mărturisesc sentimentele tocmai acum însă nu am mai putut rezista. Mi-era atât de greu să mă prefac că te urăsc şi eu pentru a nu fi privită ciudat de ceilalţi… Ţineam atât de mult la popularitatea mea încât… încât …
Izbucnind în lacrimi, Sakura nu mai putu continua. Naruto o ţinea în braţe. Nu ştia cum să reacţioneze…
-Bine dar… Sasuke? Nu îţi placea de el? O întrebă Naruto pe Sakura.
-Aaa… e gay, nu ştiai? L-a văzut Hinata când se plimba prin parc cu Gaara. Se ţineau de mână şi îl bârfeau pe Itachi.
În acel moment Naruto izbucni şi el în lacrimi, dar lacrimi de fericire. Rivalul său era gay, femeia visurilor sale era alături de el şi îl iubea… tot ce mai lipsea era un sărut ca în filme. Îşi apropie buzele sale de cele ale Sakurei, închise ochii şi…
BUUUUUUUUUUUUUUUUM!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!!! Totul explodă pe o rază de câteva sute de kilometri.
-La naiba, iar am greşit ţinta! înjura Vegeta.
Ptiu! scuipă el cu ciudă şi se reîntoarse la antrenament. “

Ca tot ma ruga Tornado sa promovez acest clip in postul precedent, il pun si eu, dar nu din cauza ca sunt de acord.

Ce campanie de tot rahatul… Ma seaca sa observ ca de ceva vreme au inceput sa apara tot soiul de personaje care se vor culte pentru ca asa e la moda. Cum era Mutu care citea Crima si pedeapsa acum ceva vreme.

Acum s-a gasit si smecheru’ de Chirila sa isi faca campanie. RUSINE! Ori e o incercare nesimtita de a-si face reclama si a obtine publicitate ori e atat de prost incat crede ca va schimba ceva cu astfel de “campanii”. Personal, tind sa cred ca ambele variante sunt adevarate.

Cam care e mesaju’? Nikita e varza, manelele e varza, tv-ul e varza, citeste o carte. Observati cat de ciumeg e Chirila, cu basca pe cap si imbracaminte de hipster, cum citeste el ca cultu’ cartea. Care e adevaratul mesaj? Da-te cult, ca e la moda. Vor incepe toti prefacutii sa umble cu cartile dupa ei, sa se laude ca nu se uita la tv si sa isi dea aere ca sunt culti, in timp ce acasa se vor comporta tot ca niste inculti, ceea ce si sunt de altfel.

Pentru toti cultii lu’ peste, promovezi cultura PROMOVAND CULTURA! Exista cineva care crede ca astia 90% dintre romani cu creierele spalate de televizor vor stinge brusc tv-ul si vor pune mana pe o carte ca asa au vazut ei la tv? Si chiar daca se vor gasi unii care vor incepe sa citeasca… stiti ce carti isi vor cumpara? Cartea scrisa de Raduleasca, romane de Coelho si Cartarescu sau alte prostii la moda, fara sa inteleaga cu adevarat ceva.

O campanie de promovare a culturii se face, repet, promovand cultura. Nu te duci la manelar si ii spui sa nu mai asculte manele ca sunt de rahat ca te scuipa in fata si poate te ia si la bataie. O solutie reala ar fi introducerea treptata a culturii in viata cotidiana si in stiri. In loc de campanii inculte, mai bine s-ar promova un spectacol bun de teatru (bun, nu rahaturi abstracte, o piesa de Caragiale de exemplu, sa deschizi apetitul omului pentru teatru, o piesa accesibila, care sa ii atraga pe “inculti”). Promovezi o carte buna si accesibila, un film bun si accesibil, niste artisti sau formatii bune si accesibile. Trebuie sa arati oamenilor ca exista si o alternativa si trebuie sa o faci treptat si, spun pentru a n-a oara, intr-un mod accesibil publicului larg. Nestiutorul trebuie educat, dar nu intr-un mod agresiv si idiot, ca se intoarce iar sa se uite pe OTV. Ofera-i in schimb o alternativa placuta si atractiva, si care sa fie macar o idee mai inteligenta, si o sa ai mult mai mult succes. Principalul defect al culturii este ca e perceputa de multi ca fiind ceva dificil, greoi si destul de elitist (de-asta a si aparut invazia de “tru”-isti). Vreti un exemplu? Emisiunile muzicale ale lui Leonard Bernstein (un dirijor faimos) care se difuzau la televizor, pe tvr 1, atunci cand eram eu copil. Imi placeau, aveau farmec, erau comice, realizatorul a stiut cum sa captiveze audienta. Si sa comparam o astfel de emisiune cu spectacole de opera, difuzate tot pe tvr, tot cand eram copil, cu niste tanti grase si machiate strident care nu stiu ce lalaiau pe acolo. Stingeam imediat televizorul si imi cautam altceva de facut.

Nu vreau sa se inteleaga prin asta ca sustin scoaterea emisiunilor culturale de acum din grila si inlocuirea lor cu altele mai usurele, ci ca sugerez adaugarea in grila si a unor emisiuni  accesibile.

Dar deh, cu cine sa vorbesti? Un pseudocult prefacut e mai rau decat un incult. Macar cel din urma e sincer.

Iar voi, astia mai tineri care imi mai cititi blogul, sa nu va luati niciodata dupa ce spune X sau Y ci, daca va intereseaza un subiect anume, sa va interesati de toate punctele de vedere, mai ales cele parerile contrare, sa le judecati cu atentie si sa va formati propria opinie. Pentru ca si asta e un lucru care ma enerveaza la culme, faptul ca unii incearca sa bage pe gat opinii tinerilor naivi, manipulandu-i intr-un mod foarte nesimtit, in loc sa ii invete sa gandeasca pentru ei.

Am dat azi ultimul examen din sesiune (dupa ce am avut si ieri unul >.< ), dar nu despre asta e vorba.

Postul asta e de spart gheata, ca nu prea am mai avut timp de blog in iarna asta (presesiune + sesiune + 2 mastere in paralel = HELL la patrat) . Pana termin niste posturi mai dragute, incepute deja, o sa va impartasesc o informatie tare interesanta, aflata astazi de la un coleg.

Colegul in cauza e pompier si mi-a povestit azi despre meseria sa, ca sa mai treaca timpul, fiind nevoiti sa asteptam vreo 40 de minute pana la aflarea rezultatelor. Mi-a povestit si chestii sinistre, cum ar fi accidente rutiere mortale, mi-a povestit si despre incendii pe care a trebuit sa le stinga, mi-a povestit si despre cum a fost mobilizat cand au fost inundatii dar de departe cea mai tare faza mi s-a parut partea in care mi-a spus ca a mai fost chemat sa dea pisici jos din copaci………………

Povestioara in sine e arhicunoscuta, dar am crezut mereu ca e un soi de legenda urbana, subiect de banc sau caricaturi. Nu stiu ce mi se pare mai incredibil, partea ca exista oameni care cheama pompierii pentru asa ceva sau faptul ca pompierii chiar dau curs unor astfel de chemari absurde. Si nu, nu a zis-o la misto.

Posturi scurte, de om cu multe proiecte pe cap (am terminat unul acum cateva minute, mai am inca vreo 7).

Ma rugase vinerea trecuta Alex, cand am iesit si noi pentru ultima data in oras (pana scapam de sesiune adica), sa ii scot niste chestii la imprimanta, daca stiu vreun astfel de loc si care sa fie in drumul meu. Ii pun eu fisierul pe stick dupa ce il formatez in prealabil, sa ma asigur ca nu am virusi pe stick, ca in pc nu am aproape sigur.

Ajung la xerox, dau stick-ul, astept. Intre timp mai vine un tip. Da si el stick-ul si tanti ii spune ca nu poate sa ii scoata documentele la imprimanta, ca are stick-ul virusat si nu il poate deschide. Hehe, ma gandesc eu, bine ca m-am asigurat inainte sa plec de acasa ca al meu nu are virusi, ca stiam eu ce stiam, astia de la xerox-uri, care mai scot de pe stick-uri/cd-uri, sunt atenti la virusi, asa am patit peste tot.

Bag in seara asta iar stick-ul in pc si incepe sa urle antivirusul. Era virus din ala nesimtit, care creea un .exe nu smecherii din alea cu .js-uri care nu se vad. In timp ce il reformatam, am stat si m-am gandit ce fel de antivirus or fi avut aia de la xerox…

*

Tot vineri , cand asteptam metroul la Victoriei, aflu de la Zoom cum sa faci economii. Bai, voi stiati ca daca renuntati la iesirile in oras, vacantele in tara si strainatate si vorbiti mai putin la telefon economisiti bani? In veci-vecilor nu m-as fi gandit la asa ceva.

Astept si reportaje din care sa aflu ca pot scapa de senzatia de foame mancand ceva si ca daca fac miscare si mananc mai putin o sa slabesc.

*

Cei mai rebeli dintre rebeli sunt anti-basescienii astia care poarta chestii violet.  Acesti bravi urmasi ai lui Che Guevara lupta cu indarjire impotriva sistemului ticalosit. Cu siguranta, reactiile nu vor intarzia sa apara si vor obtine efectul scontat!

Cel mai misto ar fi sa se organizeze un miting de “colorati” din-astia in fata parlamentului si sa iasa Basescu afara si sa anunte ca, impresionat de gestul lor si de vointa poporului roman, o sa schimbe culoarea PD-L-ului din portocaliu in violet.

Btw, ca sa nu fiu inteles gresit, nici eu nu pot sa il sufar pe Basescu si am o parere foarte buna despre persoana care a venit cu ideea, dar ceva imi spune ca lu’ nenea presedinte o sa i se falfaie de grupul oamenilor cu esarfe roz. Asta e genul de campanie politica initiate de manechinele care beau doar apa plata cu lamaie. Chiar vazusem o esarfa mov trendy intr-un magazin de fitze. O cumpar si o port, o sa fiu si la moda si rebel, de doua ori tru! Vai, ce-mi place sa ma opun sistemului!

Lucrurile stau in felul urmator: era odata ca niciodata un tip, user de pe manga-anime, al carui nume nu il voi da. Si acest tip a avut o prietena acum destul de multa vreme. Si s-au despartit dupa o perioada pentru ca deh, tipul era destul de dobitoc dar in fine… Cat timp au fost ei impreuna, el i-a cantat odata niste chestii si i le-a trimis. Dupa ce s-au despartit, “melodiile” astea au ajuns si pe la alte persoane, inclusiv pe la mine,  si cum au trecut vreo 2-3 ani de atunci m-am gandit ca ar fi frumos sa rada si altii. Nu intrebati totusi despre cine e vorba, ca nu o sa spun. Va ofer in schimb urmatoarele clipuri:

acesta se aude ceva mai bine

Am stat multă vreme pe gânduri pentru a putea decide pe cine să votez azi. Până ieri eram convins să mă votez singur dar nu ştiam dacă să îmi trec numele real pe buletinul de vot sau nick-ul. Grea alegere… chiar mai grea decât cea dintre Băsescu şi Geoană. Până când mi-a venit o idee genială.

Înarmat cu un marker m-am îndreptat vioi spre secţia de vot unde am constat că eram cam singurul dus pe acolo să voteze. Am luat foaia, m-am dus în cabină şi am purces la fapte, trimiţând acelaşi mesaj pe care l-a trimis şi Batman pe vremuri. Aşa arata buletinul meu de vot la final.

Intenţionam să îi fac o poză cu telefonul însă scria destul de mare pe cabina de vot că acest lucru este ilegal şi nu vroiam să îi dau de lucru unui poliţist prea zelos ce ar fi dat din întâmplare peste acest blog. Mă simt obligat pe această cale şi să declar că imaginea de mai sus este o făcătură ordinară, un trucaj realizat în laboratoarele mogulilor, al cărui scop malefic este destabilizarea psihică şi morală a votanţilor în ziua votului. Pot ataşa pentru cei care doresc avizul unui expert care declară clar că „it looks shopped i can tell from some of the pixels and from seeing quite a few shops in my time”.

P.S. Nici un copil nu a fost rănit în realizarea acestui material, precum şi nici vreun candidat politic. Poate doar în orgoliu.

M-am dus ieri la magazin să cumpăr nişte pâine. În faţa mea, postată în faţa aparatului de făcut cafea, o fetiţă de vreo 6-7 anişori, cu o bancnotă de 1 leu în mână.

-Ia zi, ce vrei tu? o întreabă vânzătoarea.

-Caiac, spune fetiţa cu o voce peltică dar simpatică.

-Caiac? râd vânzătoarea şi o mămică aflată în magazin, dar fetiţa nu se lasă descurajată.

-Vrei cafea, fată? Că nu e pentru copii, îi spune vânzătoarea zâmbind.

-Nu, nu caiac, se corectează ea… ăăăă… totorată.

-Totorată? râd iaraşi vânzătoarea şi mămica şi realizează că fetiţa vrea ciocolată caldă.

-Ia zi „pufă”, îi spune mămica.

Fetiţa se jenează, parcă se îmbujorează puţin şi îi răspunde: „pută”.

Hăhăhă, se râde în magazin, vai, ce mai glumă.

Între timp, mai apare un băieţel, tovaraş de joacă al fetiţei.

-Mai am 2 lei, îi zice aceasta mai mult în şoaptă.

Mă uit la ea cu atenţie, la fetiţa peltică care îşi cumpară totorată. Are un fes roşu murdar pe cap, haine murdare, pline de praf şi noroi şi o pereche de tenişi rupţi în picioare. Rupţi şi plin de noroi. Mă gândesc cum de o fi făcut rost de acei bani… Nu, nu o suspectez de furt dacă la asta vă gândiţi, dar nu pare să o ducă aşa de bine. Când porţi tenişi rupţi, 3 lei nu e o sumă de ici, de colo, de aruncat pe dulciuri.

Băieţelul îi arată cu degetul o pungă de… ceva. Ceva cu ciocolată, un fel de biscuiţi, pufuleţi, nu ştiu, nu mă pricep. Îi arată punga cu degetul, fără să spună nimic, ca şi cum ar exista un acord tacit între ei.

-Mai am 2 lei, spune fetiţa.

Mă uit la preţul acelei pungi: 1,8 lei. Mă uit şi la băieţel. Curăţel, îngrijit, haine bune, genul de haine cu care poţi să ieşi şi în oraş, nu doar haine de casă. O duce în mod cert ceva mai bine.

Fetiţa îi arată vânzătoarei punga şi îi întinde ultimii ei 2 lei. Între timp, aceasta îi aduce paharul de ciocolată, plin doar pe două treimi, ca la tonomatele de cafea din UPG care te jecmănesc, zgârcindu-se la câteva picături de apă.

-Stai aşa, să îţi dau restul, spune ea întinzând două monede lucioase de câte 10 bani.

-Nu, vreau două bomboane.

Ia şi două bomboane de pe tejghea, ia şi „totorata”, ia şi acea pungă de ce-o fi fost, şi iese din magazin însoţită de băieţel. S-au dus şi ultimii 2 lei…

… fac reclama altora

Clipul e teribil de comic si foarte bine realizat!

Ca sa nu mai zic de actualitate…

În mod normal sunt genul căruia, vorba domnului Ţepeluş (fost profesor de economie şi filozofie în liceu), i se fâlfâie de politică şi cu atât mai mult de votare, procedeu anevoios şi istovitor care presupune să ieşi duminica din casă în scopuri non-distractive. Cu toate acestea, în lumina ultimelor evenimente, m-am trezit în această dimineaţă cuprins de un avânt de responsabilitate şi spirit civic şi cum oricum aveam de aşteptat până să termine upgrade-ul cel de la Hosgator (long story, schimb hostul, povestesc altădată dacă e), am zis să mă duc şi eu să văd cum e.

Teoretic, eu sunt genul ăla de alegător, sau pseudoalegător mai bine zis, care poaaaaaaaaate că ar vota dacă ar veni oamenii cu urna la el la uşă. Poate. De altfel, consider că aşa cum cei cu dizabilităţi beneficiază de o urnă mobilă, aşa ar trebui să beneficieze şi leneşii! Păi? Ce lenea mea…

Oricum, pe la vreo 10 să zic, mi-am învins lenea şi am zis să mă duc. Nu de alta dar aflasem că cică ar fi secţii de votare la toate liceele şi cum eu stau lângă unul am zis că nu o să am mult de mers. În plus, mă şi gândeam deja la cum o să îi dau eu mesaj lui Alex şi o să râd de ea şi o să îi spun că eu am fost cetăţean responsabil şi am votat şi ea nu şi hahahaha! Ha!

Liceul Spiru Haret e foarte aproape de mine. De fapt, pot să văd spatele curţii liceului pe fereastra. Ataşez „poza” aici.

Cu toate acestea, mi-am adus aminte că odată, când încercam eu să ajung acasă pe undeva prin spate, ajunsesem din greşeală la intrarea în liceu şi nu pe strada mea  (asta se întâmpla prin anul I, când de-abia mă mutasem şi nu ştiam încă drumul spre casă foarte bine). Şi mă gândesc că probabil că eu stau lângă internatul de la liceu, care e aproape de liceul propriu-zis însă nu în aceeaşi locaţie

Şi mă apuc. Şi merg. Şi merg. Şi văd oameni pe stradă mergând în aceeaşi direcţie şi mă gândesc: „I-ote, dom’le, alţi cetăţeni responsabili”. Şi merg, şi văd secţia de vot în depărtare iar inima începe să îmi bată cu putere. Şi ajung… şi văd că era de fapt o casă şi am greşit strada. Şi fac la stânga. Şi fac iar la stânga şi mă întorc de unde am plecat (pic) şi mă gândesc cum am fost eu să votez şi n-am găsit secţia de vot. Văd însă în ultima clipă un cuplu de bătrâni ce atunci ieşeau din casă şi îi întreb dacă ştiu cum se ajunge la liceul Spiru Haret.

„E acolo, în spate la blocul ăla”, îmi arată bătrânelul. Şi mă uit în direcţia degetului său… „Blocul ăla” era blocul meu… O… k…

Reiau traseul (pic here) şi mă gândesc că na, acum dacă tot am ieşit din casă… Hai să mă duc de data asta în direcţia care trebuie, spre liceu. Şi ajung la o şcoală la intrarea căreia scria: „Secţie de votare” şi un număr pe care l-am uitat.

Intru în şcoală. Văd un nene gardian şi o gramadă de bătrânei. Oh, şi taţi sau mame cu copilaşi, târâţi de mână la vot. Şi toţi bătrânei erau pe capul copilaşilor, mai ceva ca nişte ulii, că ce drăgălaşi sunt, că să-i lase pe copilaşi să voteze şi alte lucruri similare.

Un nene bătrân, un fel de oficial de acolo, întreba care mai e din Făt-Frumos (o stradă presupun). Toţi erau de acolo, în afară de mine. Mă mai uit pe perete, văd că e încercuită lista cu secţii şi printre străzile repartizate acolo nu se regăsea şi a mea. A mea era trecută la Spiru Haret, liceul. Cum nu ştiam care Dumnezeu e procedura, cu cine trebuie să vorbesc şi ce să fac, şi mai era şi coadă am plecat. Ştiam că voi regreta şi mă ofticam că am ieşit din secţie, că am bătut atâta drum degeaba şi că nici măcar n-am votat da’ zău că mi se făcuse scârbă şi lene.

Şi o iau la stânga, să ocolesc prin direcţia opusă să nu fac iar drumul înapoi pentru a doua oară. Când, doi paşi mai încolo… INTRAREA IN SPIRU HARET!

„Mă, ce mama mă’sii!?!” mă gândesc eu. Data trecută când ajunsesem la intrare nu pe acolo o luasem, cum de se mutase intrarea în partea aia?

În fine, calul de dar nu se caută la dinţi. Intru în liceu, merg în faţă, intru în clădire. Mă rog, mini-coadă, babe care nu ştiau cum să completeze şi n-auziseră de faza cu referendumul şi întrebau cum se votează acolo, alea-alea. Mă întreabă nenea dacă vreau să votez şi pentru referendum, îmi ia buletinul, îmi da buletinele de vot, ştampila şi intru în cabină.

Mă uit aşa… în scârbă, la buletinele de vot. Erau făcute probabil din hârtie igienică reciclată. Aşa hârtie gălbejită şi subţire n-am văzut nici la ziarele care putrezeau la ţară în pod de zeci de ani.

Mă uit pe urmă la buletin. Vreau să reduc numărul de parlamentari? Bag ştampila pe NU!

Vreau parlament unicameral? NU! Împăturesc frumos buletinele şi mă uit la ăla cu preşedintele.

Iniţial vroiam să măzgălesc buletinul dar am constat că am uitat markerul acasă. Plus că s-ar fi cunoscut prin hârtia aia transparentă. Nu vroiam să îmi sară în cap bătrânelul de la urne că am “cărcălit” mândreţe de hârtie de vot. L-am votat până la urmă pe Cernea, doar el a salvat parcul Carol din Bucureşti, un loc de care mă leagă deja o mulţime de amintiri plăcute cum ar fi de exemplu picnicul de astă vară cu Alex. Oricum nu o să iasă preşedinte.

Ies din urnă, predau ştampila, îmi iau buletinul. THOSE BASTARDS!!! Mi-au lipit o hârtiuţă pe spate!!! M-am dus să votez, nu să îmi pângărească aia buletinul! Nesimţiţii!

Dar faza cea mai tare, de departe cea mai tare, a fost când am observat uşa şi gardul din faţă, cealaltă ieşire/intrare în liceu.

Stau la 50 de metri de secţia de vot. Am aflat după ce am căutat-o vreo 20 de minute.

Pe domnu’ profesor l-au chemat într-o zi să ţină o predică la biserică. Nu prea ştia ce să spună dar nici nu putea să refuze o ofertă venită din partea părintelui Teodosie, aşa că a acceptat.

Trebuie să menţionez înainte de a începe că dom’ profesor nu era un profesor veritabil şi nici nu fusese vreodată. I se spunea însă aşa pentru că era o idee mai deştept decât restul, sau cel puţin se credea mai deştept, şi nu contenea a da sfaturi tuturor celor pe care îi întâlnea: cum să facă aia, cum s-o facă pe ailaltă şi tot aşa. Teoretic, un astfel de comportament nu îţi aduce tocmai respectul şi admiraţia celorlalţi şi în nici un caz un titlu de „dom’ profesor”, decât poate cu titlu ironic. Oamenilor nu le place să fie bătuţi la cap cu ce să facă, nu le place să primească sfaturi decât dacă le cer, nu le place să se simtă nepricepuţi şi să vină altul care să creadă că ştie el mai bine. Nu, omul însuşi ştie el cel mai bine. Practic, situaţia stătea invers.

Locuind într-o zonă uşor mai înapoiată, rămasă cu câteva zeci bune de ani în urmă, cel puţin ca mentalitate, exista încă în rândul cetătenilor acel respect pentru persoanele o idee mai şcolite. Spun „o idee mai şcolite” pentru ca dom’ profesor nu avea neapărat nişte clase în plus dar apucase să facă liceul într-un oraş ceva mai mare şi nu cel natal, lucru care îi oferea nişte puncte bonus faţă de ceilalţi.

Am menţionat aceste lucruri pentru că este destul de important faptul că dom’ profesor nu era un profesor real din cauza a două motive importante, pe care le-am uitat însă.

Oricum, acestea fiind spuse, ar cam fi cazul să ne întoarcem la predica pe care domnu’ profesor trebuia să o ţină. Nu avea absolut nici o idee. Nici măcar nu ştia exact cum ar fi trebuit să sune acea predică dat fiind că în biserică se holba la picturile de pe pereţi şi arareori asculta cuvântul preotului. Şi chiar dacă ar fi ştiut ce este aceea o predică tot nu s-ar fi priceput să o scrie fiind lipsit de absolut orice brumă de talent artistic. Pe bune! Cea mai frumoasă compunere a lui, pe care o avea încă lipită pe-un perete, data din clasa a IV-a şi suna cam aşa:

„Iarna

Iarna ninge şi e frig. Afară e zapadă. Copii are sanie şi bulgări. Bulgării sunt din zăpadă.

Afară este frig.

Ce frumos e iarna!”

Primise 10 pentru că fusese singurul care nu greşise acordul subiectului cu predicatul în toate propoziţiile, ci doar într-una singura. Greşeala cu „copii” nici măcar învăţătorul nu o sesizase.

Ori, să pui un astfel de om să ţină o predică într-o biserică era puţin cam prea mult, slujba era deja plicticoasă prin definiţie. Ar fi putut să plagieze o pildă din Biblie dar avea nişte oarecare standarde morale şi nu ar fi recurs la un asemenea gest.

A început atunci să se gândească la viaţa sa, la amintirile din copilărie, de când era liceean şi de când lucra la poştă (acum fiind pensionat pe caz de boală) doar, doar de-o găsi un subiect. Şi a stat aşa o noapte întreagă neştiind ce să pregătească. A doua zi, cu cearcăne la ochi şi obosit până peste poate, s-a întâlnit împlător cu părintele Teodosie care, cu o reală sfială şi jenă în gesturi şi vorbire, i-a spus că trebuie să anuleze oferta cu predica deoarece a primit dispoziţii de la partid ca după slujbă să vină unii de la sediu şi să împartă găleţi şi cutii de chibrituri în loc de predică că deh, vin alegerile în curând.

„Slavă Domnului”, se gândi dom’ profesor, „cu asta votez sigur!”

Dacă ar fi fost dom’ profesor mai înţelept nu şi-ar mai fi făcut griji degeaba, cam toate pildele, predicile, moralele şi concluziile din perioada asta se rezumă la electorale